luni, 9 decembrie 2013

LeiMar (12)



E greu să accepți că „turnul de control” nu mai este și zborul tău a rămas fără susținere și fără ghidaj. E greu să înveți să te reorientezi într-un timp și spațiu care îți sunt aproape necunoscute. Ce știam eu să fac singură? Nimic sau aproape nimic! Știam doar că trebuie să pun bazele unui univers doar al nostru. M-am gândit mult dacă voi putea să fac față, dacă voi reuși să-i țin pe băieți lângă mine. Bunicii mei vroiau să rămânem cu ei, la Tulcea. Eu nu eram de acord. Nu știu de ce dar în mintea mea era clar doar un singur lucru: că trebuie să fim împreună toți trei și să locuim în casa în care ne-am născut și de care erau legate toate amintirile noastre. Acolo era prezent încă parfumul părinților, vorbele lor calde și frumoase, poveștile spuse de ei cu înțelepciune și dragoste. În vara aceea m-am înscris la facultatea de litere, mi-am căutat un loc de muncă, am făcut o listă cu noile reguli ale casei. Erau reguli stricte și nu acceptam abateri de la ele. Eu eram prima care le respecta și, prin puterea exemplului, le respectau și frățiorii mei. Se produsese în mine o schimbare uriașă: din adolescenta răsfățată care primea tot ceea ce-și dorea chiar înainte de a cere, devenisem „mama” care iubea, certa blând, fără să ridice vocea și îngrijea fără să ceară nimic în schimb. Devenisem „tatăl” care dojenea aspru atunci când băieții greșeau sau făceau câte o boacănă și le sprijinea încercările timide de zbor dându-le încredere în forțele lor. Ziua începea dimineața devreme, pregăteam tot ce trebuie pentru băieți, îi duceam la școală, apoi mergeam la muncă ( aveam un program part-time), mergeam la cursuri, dar nu uitam să trec pe la școală să văd cum se descurcă băieții. Seara le-o dedicam doar lor. Îi ascultam cu răbdare și interes povestindu-mi tot ceea ce au făcut peste zi, le verificam temele, scriam fiecare din noi în „Jurnalul faptelor bune”, mergeam împreună să aprindem candela, ne spuneam rugăciunea în fața ei și, înainte de a ne culca, ne uitam cu toții la stele așteptându-le zâmbetul din strălucirea lor. Când era înnorat și nu se vedeau stelele eram dezamăgiți pentru că lumina lor blândă nu mai cobora peste noi. Le spuneam băieților că ei ne-au zâmbit dar norii au furat zâmbetul lor și l-au transformat într-o perdea care a ascuns stelele. Dar perdeaua va fi dată la o parte de adierea gândurilor noastre frumoase și a faptelor noastre bune și, în nopțile care vor veni, ei ne vor zâmbi iarăși. Când ajungeam frântă în pat, îmi permiteam să plâng. Și plângeam mult, dar aveam grijă ca ei să nu mă audă. Trebuia să fiu puternică! Dar eram atât de fragilă! Și nu vorbesc despre fragilitate fizică, asta se poate întări prin muncă și activitate fizică susținută. Eram activă toată ziua. Eram fragilă sufletește! Se amestecau în mine sentimente și trăiri de-a valma. Încercam să le pun în ordine și, când nu reușeam, mă confesam lui Alint. Era lângă mine mereu! Știți ce era Alint pentru mine atunci? Când marea e agitată din cauza furtunilor puternice, vasele care vor să ajungă în siguranță la mal se ghidează după farul care luminează în noapte indicând locul unde se află țărmul. Alint era farul meu! El îmi oferea siguranța în fața furtunilor din marea vieții mele. El era țărmul spre care mă îndreptam cu speranța că vremea bună nu va întârzia să apară. Mâna lui o atingea pe a mea și calmul de după furtună se așternea în sufletul meu. Îmi vorbea, îmi zâmbea și tot răul, toate necazurile, toți norii de vreme rea dispăreau ca prin minune.
-Alint, ce spune iubita ta când te vede ținându-mă de mână? îl întrebam eu.
-Dacă nu-i place să nu se uite, Maria! Eu o să te țin de mână mereu! Ești prietena mea, nu?
Râdea! Și râsul lui îmi făcea bine! Îmi însenina ziua și îmi dădea sentimentul că pot face orice când am un asemenea prieten. Vocea lui mă liniștea, mă învăluia într-o căldură plăcută. Tot ce venea de la Alint îmi făcea bine și venea într-un mod cât se poate de natural. Era ceva ce trebuia să se întâmple și se întâmpla. Nu mă întrebam de ce este atât de bun cu mine, de ce îmi acordă o mare parte din timpul lui, de ce uneori tremura când mă privea. Nu mă întrebam de ce tremuram și eu în preajma lui, de ce uneori îmi venea să îl țin în brațe și să-i mulțumesc pentru tot ceea ce făcea pentru mine. Nu era timp pentru astfel de întrebări și sentimentele mele, la vremea aceea, nu erau o prioritate pentru mine. Pentru mine era important să rămânem o familie unită, frățiorii mei să fie bine, să le asigur liniștea de care era nevoie pentru dezvoltarea lor emoțională, să-i ajut să treacă cu bine peste pierderea enormă pe care am suferit-o cu toții. Le ofeream căldură, iubire, înțelegere, sfaturi. Le spuneam povești care să-i ajute să învețe cum să se descurce când vor merge pe picioarele lor. Multe din povești erau cele auzite de mine de la mama Lei, de la tata, de la mama, de la bunicul și bunica. Dar multe altele erau inventate de mine și erau legate de noi. Încercam să le dau responsabilități în casă și asta îi făcea să se simtă „bărbați”. Erau niște copii, dar atât de buni și de cuminți! Nu mi-au creat probleme deosebite. Poate pentru faptul că eu vorbeam mult cu ei. N-am țipat niciodată la ei pentru că în familia noastră nu acesta era modul în care să te faci ascultat. Când greșeau și nu vroiau să recunoască, le explicam unde au greșit, de ce și cum trebuiau sa facă. Având o personalitate foarte puternică, nu vroiau să recunoască (așa să fie toți bărbații oare?). Le spuneam că greșelile sunt omenești, dar ține de tăria de caracter să încerci să le îndrepți iar dacă nu se mai pot îndrepta, să înveți din ele și să nu le mai repeți. Și ca să-i pedepsesc le spuneam că voi vorbi cu ei doar dacă îmi vor spune că au înțeles unde au greșit. Se pare că această „pedeapsă” funcționa de fiecare dată. Nu-și doreau tăcerea mea! Era dureroasă pentru ei. Am învățat să ne iubim, să ne respectăm, să ne clădim universul pas cu pas, zi după zi, poveste după poveste. A fost greu dar nu imposibil.

marți, 26 noiembrie 2013

LeiMar (11)




Să vă povestesc cum mi-am petrecut ziua în care am împlinit 18 ani. Poate fi o zi din luna lui cuptor geroasă? Poate! I-am simțit răceala atât de crunt!
-Buni! Mâine este ziua mea și aș vrea să fiu acasă la noi! L-am rugat pe Alin să vină să mă ia. Băieții vor mai rămâne aici pentru o vreme, poate vor sta toată vara! Eu trebuie să mă pregătesc pentru examenul la facultate.
-Bine puiule! Tu știi mai bine ce ai de făcut! Fii fără grijă, băieților le va fi bine aici! Să ai grijă de tine! Promite-mi!
-Da buni! Voi avea grijă! Cum să-i fi spus ce era în sufletul meu? Cum să-i fi spus că o furtună risca să se transforme în uragan? Că sufletul meu avea nevoie de căldura mamei, de blândețea și veselia tatei? Cum să-i fi spus toate astea fără s-o îngrijorez? Bătrânețea ei, care trebuia să fie senină, devenise brusc înnorată. Soarele vieții își pierduse blândețea și devenise aspru, îi lăsase doar trei raze de lumină și căldură. Razele acelea eram noi, nepoții ei. Băieții erau mici. David avea zece ani și Alex avea șapte. Nu înțelegeau cu adevărat ce se întâmplă. Știau doar ceea ce le-am spus eu: că mama și cu tata veneau spre casă și au rătăcit drumul. În loc să ajungă la Constanța, unde îi așteptam noi, au urcat pe o șosea ce ducea spre cer, au ajuns departe, pe o stea strălucitoare și de acolo ne zâmbesc. Vor încerca să se întoarcă, dar, dacă în timpul acesta, le vor crește aripi de înger, noi va trebui să învățăm să-i îmbrățișăm cu multă grijă, să nu le scuturăm penele! Cum puteam să facem asta? Simplu! Să fim în continuare o familie unită! Să vorbim frumos, așa cum ei ne-au învățat! Să ne purtăm frumos, așa cum ei și-ar fi dorit! Să respectăm învățămintele pe care ei ni le-au dat cu foarte multă dragoste și sufletele lor își vor găsi drumul spre casă, în inimile noastre de unde, de fapt, nu au plecat și nu vor pleca niciodată! Cum vom reuși să facem asta?
-Vom ține mereu o candelă aprinsă! Mă voi ocupa eu de asta! le-am spus eu. Și știți ce vom mai face? Vom face un caiețel pe care îl vom numi „Jurnalul faptelor bune” și vom scrie în fiecare seară fiecare lucru bun pe care l-am făcut pe parcursul zilei!
-LeiMar, dar eu nu știu să scriu! mi-a spus Alex cu vocea tremurândă.
-Nu-i nimic dragule. Până vei învăța să scrii, îmi vei spune mie și eu voi așterne în jurnal toate faptele tale bune. La sfârșitul zilei, înainte de culcare, când stelele vor străluci, ne vom spune rugăciunea cu privirile îndreptate spre steaua lor și ei ne vor zâmbi cu blândețe. Cu fiecare zi care va trece și cu fiecare faptă bună pe care o vom face, ei vor fi mai aproape de noi. Și va veni ziua când noi vom simți că ei au fost tot timpul cu noi, că n-au plecat niciodată și că lipsa lor a fost doar o farsă a destinului.
-LeiMar! Până când se întoarce mami pot să-ți spun ție mamă atunci când mi-e dor de ea? m-a întrebat Alex cu lacrimi în ochi.
M-am uitat la el, mi-am înghițit durerea care mă sufoca și i-am zâmbit spunându-i:
-Da dragule! Poți să-mi spui cum vrei tu! Dar promite-mi că vei vorbi cu mine mereu, îmi vei spune tot ce te doare atunci când te doare, îmi vei spune când îți vine să râzi, când îți vine să plângi, îmi vei spune când îți este bine, când îți este rău! Da, Alex?
-Da, mami!
Inima stătea să-mi sară din piept de durere și lacrimi amare ar fi țâșnit din ochii mei dacă n-aș fi strâns puternic din dinți și nu i-aș fi zâmbit. Mi-am promis mie însămi că, oricât de greu mi-ar fi și oricât de multă durere m-ar copleși, băieții nu mă vor vedea plângând niciodată. I-am îmbrățișat pe amândoi și am plecat la Constanța. Vroiam să-mi petrec ziua de naștere cu părinții mei. Simțeam că dacă nu fac asta nu voi putea să merg mai departe. Aveam nevoie de ei! Alin a fost lângă mine! Ca de fiecare dată, mâna lui îmi dădea putere. M-a însoțit la cimitir și m-a lăsat să plâng pe lespezile reci. Știa că am nevoie de clipa asta de slăbiciune, că plânsul va elibera multă durere din mine și că, după această descărcare voi fi bine, mult mai bine. Am plâns îmbrățișând lespezile reci. Era atât de cald afară și mie îmi era atât de frig! Tremuram și, când am simțit că mâna lui Alin mă trage ușor în sus, m-am ridicat, mi-am luat rămas bun de la ei și l-am urmat cuminte, fără să protestez. Alin hotărâse pentru mine și știam că nu greșește. Stătusem prea mult acolo! Am plecat și, până să ajungem acasă, ne-am oprit la o florărie. Alin mi-a cumpărat un imens buchet de trandafiri roșii și în mijloc era un boboc de trandafir alb. L-am primit cu lacrimi în ochi dar i-am zâmbit.
-Știi Maria, zâmbetul acesta timid e un semn că îmi voi recăpăta prietena, că Lei cea veselă va reveni la Alint-ul care o așteaptă! Știu că va fi greu dar nu va fi imposibil! Eu am răbdare!
-Știu, Alint! Știu!
Am ajuns acasă și, când am rămas singură, am stat cu buchetul acela de trandafiri în brațe, m-am uitat o vreme la el, apoi am luat un caiet studențesc, l-am numit „Jurnalul faptelor bune” și am început să scriu:
„ Mi-e frig! Atât de frig încât simt că-mi îngheață sângele în vene! Acum ar fi trebuit să îmbrac rochița de bal pe care mi-ai dăruit-o și să intru mândră la brațul tău în salonul în care se ține petrecerea de majorat dar am îmbrăcat o rochiță neagră. Atât de neagră! Ca toate zilele care au fost de când ați plecat! Ar fi trebuit să fim vesele mamă, să zâmbim fericite dar nu-mi pot opri lacrimile ce cad ca o ploaie din ochii mei triști! Ar fi trebuit să dansăm împreună valsul de deschidere a petrecerii, tată! Mi-ai promis! De ce? De ce a trebuit să fie așa? Îmi vreau valsul promis!!! Vreau să plutesc fericită în brațele tale, pe aripile valsului, toți să fie invidioși pe fericirea mea! Dar nu văd decât milă în ochii celor care mă privesc! Și nu vreau asta! Nu vreau să-i fie nimănui milă de mine! Nu vreau!!! Refuz! Le-am spus tuturor prietenilor mei că, în ziua când voi vedea milă în ochii lor, vor înceta să-mi mai fie prieteni! Și ei m-au înțeles! În special Alin, cred că îl mai țineți minte, prietenul meu din copilărie care mă însoțește mereu la școală ținându-mă de mână, ocrotindu-mă! Mi-a dăruit un buchet mare de trandafiri roșii și în mijlocul lor un boboc alb! A fost singurul lucru care mi-a încălzit ziua de azi! De fapt a fost singurul cadou primit de ziua mea! Din albul acelui boboc de trandafir s-a născut speranța că voi reuși să construiesc un nou univers stabil pentru noi, univers care-și va avea bazele în învățăturile pe care mi le-ați transmis prin poveștile voastre și în dragostea necondiționată și nețărmurită pe care ne-ați dăruit-o!”

sâmbătă, 26 octombrie 2013

LeiMar (10)



Era o zi de primăvară timpurie la sfârșit de februarie. Ghioceii apăruseră sfioși de sub stratul de zăpadă care se subția sub căldura razelor blânde de soare. În dimineața aceea sunase buni. Aveau o problemă și o ruga pe mama să meargă până acolo. Nu știu dacă v-am spus dar bunicii mei, părinții mamei, locuiau în Tulcea, pe o străduță liniștită, undeva, aproape de pădurea Bididia. Am vrut să merg cu ei, chiar mi-au spus că pot să o fac dar, în ultimul moment, tanti Rodica, femeia care o ajuta pe mama în treburile casei și care mai rămânea cu băieții când era nevoie, i-a spus mamei că nu putea să vină. Pentru că se întorceau seara, noi, copiii, am rămas acasă. Mi-aduc aminte că le-am spus cu multă veselie:
-Pa, mami! Pa, tati! Să-i aduceți și pe bunici la noi! Mi-e dor de ei! I-am îmbrățișat și parcă mi-aș fi dorit să stau mai mult în brațele lor calde. Nici nu plecaseră și vroiam să se întoarcă. Am rămas cu băieții. L-am ajutat pe David să-și facă temele și m-am jucat cu Alex. Pe la ora 16, a sunat mama și mi-a spus că se întorc și că bunicii vor veni altădată. Fiind încă frig, nu vroiau să plece de acasă.
-Ajungem în două ore, puiule! Ai grijă de băieți, să nu-i lași să facă doar ce vor ei, da?
-Da, mami, fii fără grijă! Știi că ne înțelegem perfect! îi spun eu râzând.
-Ți-am luat un buchețel de ghiocei, Rază! se aude și vocea tatei.
-Mulțumesc, tati! Fiți fără grijă, ne descurcăm noi! Vă pupăm pe amândoi! strigăm cu toții în cor. Am închis telefonul și ne-am continuat activitățile începute, așteptându-i cu nerăbdare pe părinți. Au trecut două ore, trei, am încercat să-l sun pe tata dar nu reușeam să-l contactez. S-a făcut noapte și, cum ei nu mai veneau, i-am sunat pe bunici. Nici pe ei nu am reușit să-i găsesc și brusc, am avut senzația că mă strigă tata și apoi mama.
-Rază!
-Puiule!
M-am uitat în jurul meu, i-am văzut pe băieți dormind, am zâmbit, aveau o față atât de senină și zâmbitoare, era semiîntuneric în cameră și ceva parcă mă ținea pe loc, nu mă puteam mișca. Nu mai știu ce oră era când a sunat soneria. M-am mirat! Știam că părinții meu au cheia de la intrare dar m-am îndreptat spre ușă. M-am uitat pe vizor și i-am văzut pe bunici. Am deschis ușa și i-am îmbrățișat râzând:
-Buni! Ce bine că ați venit! Nu vă așteptam, dar mă bucur tare mult! Mami mi-a spus că nu puteți veni. Dar unde sunt mami și tati? Eram atât de entuziasmată de venirea lor și nu am observat că ei erau abătuți, că bunica avea ochii roșii. L-am auzit pe buni spunându-mi cu o voce foarte gravă și tremurândă:
-LeiMar, ia loc puțin aici lângă mine! Mami și tati au plecat spre casă, dar pe drum s-a întâmplat ceva și nu mai pot ajunge!
-Buni, spune-mi că sunt bine! Am nevoie de asta! I-am auzit strigându-mă și nu știam de ce! Spune-mi că vor lipsi doar în noaptea asta! Spune-mi!
-Nu-ți pot spune asta! mi-a spus bunicul plângând și strângându-mă în brațe! Nu se mai întorc, puiule! N-au avut nici o șansă! Mihai avea ghioceii aceștia în mână, îi ținea strâns! Cred că erau pentru tine!
M-am uitat cu privirea rătăcită la buni, la ghiocei, la tot ce era în jurul meu, dacă mai rămăsese ceva. Universul meu se prăbușise! Nu mai eram în stare să mă mișc și repetam într-una:
-Nu este adevărat! Nu se poate! Vor veni! Mi-au promis! Vor veni! Vor veni! Vor veni! Mami! Tati! Nu se poate! Nuuuuuuuuuuuuuuu! Apoi, ceva s-a întâmplat cu mine, cu mintea mea care refuză să-și amintească acele zile de durere și disperare, de neputință și suferință. Nu știu cum au trecut acele zile, știu doar că mâna mea era ținută strâns de mâna lui Alin, trupul meu își lua de acolo forța necesară pentru a putea rămâne în echilibru. Nu știu dacă aveam un echilibru, totul se clătina în jurul meu, stabilitatea mea care era reprezentată de familie și de tot ce implică familia era zdruncinată din temelii. De fapt, rămăsese fără temelie! Eram în ultimul an de liceu, nu mai aveam nici o dorință de viață dar îmi aminteam în fiecare zi de cuvintele tatei: „Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată!”. Cuvintele lui și mâna lui Alin m-au ajutat să-mi termin studiile liceale și să-mi iau și examenul de bacalaureat. Nu-mi amintesc cum am reușit dar după examen,am plecat la Tulcea, la bunici și acolo m-am
lăsat pradă durerii. Am lăsat-o să mă cuprindă și nu mai auzeam nimic. Bunicul îmi aranjase un colțișor în grădina lui unde, între doi copaci, îmi legase un hamac. Am zăcut în hamacul acela o vreme, nu mai știu cât, pentru că timpul, pentru mine, încetase să mai curgă, refuzam să mai vorbesc, refuzam să mănânc, eram hrănită ca bebelușii, îmi dădea buni cu lingurița pentru că eu nu aveam forța să mă hrănesc singură. Durerii lor, cauzată de plecarea singurului  copil, i se adăugase grija pentru mine, pentru sănătatea mea fizică și mentală. L-au rugat pe Alin să sune în fiecare zi. Dragul de el, în fiecare zi stătea ore întregi și-mi asculta tăcerile, încurajându-mă cu mii de vorbe. El vorbea și eu tăceam. Starea asta a mea, atât de îngrijorătoare pentru bunicii mei, a durat până aproape de ziua mea, 26 iulie, ziua când eu împlineam 18 ani. Probabil că ar mai fi durat, cine știe?, dar într-una din zile, în rătăcirile mele prin lumi doar de mintea mea știute, am auzit vocea lui Alex:
-Buni! De ce este LeiMar așa de tăcută? O să plece și ea cu îngerii?
M-au durut atât de tare vorbele lui! Nici nu vă puteți închipui! Apoi i-am văzut chipul tatei și i-am auzit iar vocea: „Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată! Sunt mândru de tine, Rază!” Mi-am ridicat capul ce-mi stătea atârnat parcă, mă gârbovisem de durere, și i-am spus bunicii:
-Buni, ajută-mă să cobor din hamac! E vremea să mă trezesc! Am multe de făcut! Am doi frățiori minunați, doi bunici la fel de minunați și două stele strălucitoare ce mă privesc de sus. Acum au început să-mi zâmbească! Înseamnă că ei sunt bine! Și noi vom fi! Nu-i așa buni? Și noi vom fi! Împreună vom reuși! Vor fi mândri! Îți spun eu asta și tu știi că eu când spun ceva, așa va fi!

marți, 22 octombrie 2013

LeiMar (9)



Plecarea mamei Lei a lăsat o urmă de tristețe pe chipul tatei, urmă ce a persistat pentru o bună perioadă de timp. Deși era conștient că ea nu mai este, el își îndeplinea în fiecare zi ritualul: mergea la ea acasă și când ajungea la poartă avea senzația că ea nu a plecat niciodată de acolo. Spiritul ei rămăsese între zidurile casei, ea îi atingea creștetul, îi mângâia părul și el putea să facă orice pentru că anne îi dăduse binecuvântarea. Au trecut foarte greu zilele când tata era trist, dar, în sfârșit, au trecut. Acum știu că de dragul nostru, al celor care rămăsesem lângă el, își închisese durerea și tristețea într-o cămăruță de suflet și, în colțișorul acela, anne era doar a lui, nu-l părăsise niciodată.
Se apropia Crăciunul și iarna era de o frumusețe ireală. Zăpada albă și pufoasă se așternuse peste tot, gerul îmbujora fețele celor care se încumetau să iasă din case să-l înfrunte. Și nu erau puțini! Era un dute-vino foarte animat pe străzi, toți erau cuprinși de febra cumpărăturilor. Îmi plăcea mult perioada aceasta pentru că, la sfârșitul ei, ne reuneam cu toții. Crăciunul era o sărbătoare pe care o așteptam cu nerăbdare, împodobeam bradul cu multă veselie, așteptam colindătorii cu mare drag, cântam împreună cu ei, apoi ne așezam la masă cu toții, tata spunea rugăciunea și, după ce mâncam, venea partea cea mai plăcută: desfăceam cadourile care ne așteptau cuminți sub bradul frumos împodobit. Sărbătorile acestea au rămas în amintirea mea cu o aromă deosebită, a fost ultimul Crăciun pe care l-am petrecut cu toții și nu știu de ce a fost total diferit de celelalte. Poate pentru că atunci tata m-a învățat să dansez și a fost unicul vals pe aripile căruia am fost purtată ca un fulg. Mi-a dăruit o superbă rochiță de bal și mi-a spus că o voi purta la petrecerea mea de majorat.
- Tati, dar eu nu știu să dansez vals! i-am spus eu.
-Nu-i nimic, Raza tatei, înveți acum! Dar îmbracă-te cu rochița, da?
Am îmbrăcat rochița aceea, mama mă ajutase să-mi strâng părul, am încălțat o pereche de săndăluțe foarte finuțe (tata se gândise la toate!) și m-am prezentat în fața tatei dornică să învăț pașii de vals. Tata mă aștepta îmbrăcat la „patru ace”( costum și cravată asortate cu rochia mea de culoarea obrajilor îmbujorați), s-a înclinat ceremonios în fața mea și mi-a spus:
-Domnișoară LeiMar te invit la dans! Te rog să-mi acorzi onoarea de a dansa cu o Rază de soare!
Mă uit la el zâmbind și-i spun cu seriozitate:
-Domnule tată, onoarea e de partea mea! Dar te previn: ferește-ți picioarele! Vor avea de suferit când vor fi călcate de ale mele!
Râdem amândoi și tata mă poartă fericit prin toată camera devenită instantaneu un mini-salon de dans. L-am călcat de mai multe ori dar am reușit să învăț și, în scurt timp, pluteam numărând în gând pașii și bătând ritmul: 1-2-3! 1-2-3! Valsul e minunat! Mă învârtesc, mă răsucesc, mă aplec ușor, rochița ce o port îmi dă senzația unui zbor minunat! Un zbor aproape de pământ, dar totuși un zbor! Un zbor vegheat, ca multe alte ori, de brațele vânjoase ale tatei! Îmi primisem deja cadoul! Era cel mai frumos cadou! Nici nu îndrăznisem să visez la el dar tata știa ce-mi doresc eu, chiar înainte de a ști eu. E ciudat, nu? Mă cunoștea atât de bine! Oare toți tații își cunosc atât de bine fiicele sau doar tata avea darul acesta? Îmi plăcea să cred că tata e unic! Că nu există în întreg universul un alt tată ca al meu! Că eu sunt cea mai norocoasă și poate cea mai fericită fiică ( fizic, nu mai arătam ca un copil, eram o domnișoară, o adolescentă visătoare căreia îi plăcea să fie alintată ca un copil)! El era eroul meu, modelul meu, îmi doream să fiu puternică deși eram fragilă! Cu timpul, când viața mi-a arătat că există nori negri de furtună, nori ce-mi amenințau echilibrul sufletesc am descoperit în mine puterea lui de a înfrunta tunetele și fulgerele vieții dar și calmitatea și căldura ce ți-o aduc razele de soare ale speranței ce înlătură norii, ajutate fiind de curcubeul multicolor format din zâmbete de copii!