LeiMar (6)

N-o să vă plictisesc acum povestindu-vă fiecare zi din viața mea de copil alintat. Venirea pe lume a frățiorului meu David și, după alți trei ani, a lui Alex, au adus multă bucurie în casa noastră. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată geloasă pe atenția pe care le-o acorda mama pentru că ea știa să mă atragă și pe mine, ca într-o joacă, în creșterea lor. Îmi spunea că ei vor să-mi audă poveștile și eu abia așteptam să inventez diverse situații pe care le spuneam cu titlul de povești. Le ofeream un adevărat spectacol și ei mă priveau atenți și-mi zâmbeau atât de frumos! Nu aveai cum să nu-ți placă și să nu-ți dorești să le mai spui și altele! Mergeam foarte des la mama Lei, devenisem elevă, învățasem să scriu și să citesc și petreceam multe ore făcând asta. Încet, încet, uitasem de păpuși și îmi creasem o lume doar a mea, o lume în care visam, o lume în care coborau eroii din cărțile pe care le citeam și deveneau prietenii mei sau eu însămi trăiam aventurile lor. O lume în care eu eram prințesa iar prințul se lăsa așteptat. Nu știam, la vremea aceea, că prințul meu nu va veni călare pe un cal alb! Nu știam că prințul meu era băiatul care mă însoțea în fiecare dimineață, în drumul meu spre școală, ținându-mă de mână!

Când aveam șaisprezece ani mi-a venit o idee pe care vroiam să o pun în practică oricât de mult ar fi trebuit să muncesc pentru asta. Vroiam să-i fac o surpriză tatei și, de ziua lui onomastică, când ne reuneam cu toții, eu să dansez pentru el. Și nu orice dans! Eu vroiam un belly dance executat profesionist! Pentru asta m-am rugat zile întregi de mama Lei care-mi spunea:

-Nu e o joacă, kîz! Va trebui să asculți multă muzică și să exersezi multe ore! Trupul tău trebuie să se miște armonios, în ritmul muzicii, s-o simtă, să cheme, să alunge și iar să cheme! Nu poate oricine să facă asta! Gândește-te bine! Știi cât sunt de exigentă! Nu voi accepta abateri de la ceea ce-ți voi cere să faci! Întâi de toate, îți voi da să asculți muzică, multă muzică! S-o asculți cu sufletul, nu doar în căști, pentru că va veni vremea când va trebui să dansezi fără s-o mai asculți!

-Mama Lei, îmi doresc să fac asta și știi că pot să o fac, nu-i așa?

-Bine, kîz! Așa să fie! Uite, ascultă muzica și spune-mi ce-ai înțeles!

Au început orele de studiu și, nu doar o dată, am fost tentată să renunț. Mama Lei, ca profesoară, era...wow!...atât de exigentă! N-o mai recunoșteam! Dar și eu eram încăpățânată! Așa că, sper că v-ați format o imagine, eram ca două tabere adverse, fiecare cu îndârjirea și motivația ei, dar într-un final, amândouă ne doream ca cea mai dragă ființă să aibă o surpriză foarte plăcută! Am muncit amândouă toată vara, trupul meu învăța cu greu secretele acestui dans. Asta până în ziua în care am înțeles că trebuie să fie o armonie deplină, un tot unitar format din trup, suflet, inimă, muzică, natură, costumul pe care îl îmbrăcam în timpul dansului. Din ziua aceea totul a fost mult mai ușor și fața mamei Lei devenise zâmbitoare. Era mulțumită de ceea ce vedea. N-am renunțat la repetiții până în ziua când era petrecerea.

Erau toți în sufragerie: mama, tata, bunicul și bunica, frățiorii mei, Alint (care devenise „de-al casei”). Mama Lei a creat o ambianță orientală. Adusese multe perne cu ea, le-a așezat în cerc și le-a cerut tuturor să se așeze pe ele, lăsând, în mijloc, loc pentru dansul meu. Adusese și niște lămpi care împrăștiau o lumină difuză, misterioasă, făcuse anunțul și dăduse drumul la muzică. Când muzica își revărsa acordurile în cameră, am apărut eu îmbrăcată într-un costum de cadână de culoarea smaraldului.

(Amintirile care au năvălit în mintea mea m-au făcut să-mi fie dor! Un dor nebun de Alint! Un dor ce mă face să zbor până la el, să-i mângâi fața cu penele mele de înger! Dar n-am învățat să zbor și nici nu-mi este permis! Continuăm povestea în altă zi! Acum mi-e dor! Dor de Alint-ul meu! Și atât!)

LeiMar (5)

Ce se întâmplă oare în mintea unei mame atunci când hotărăște să renunțe la copilul ei? Ce furtuni emoționale se transformă în uragane devastatoare în așa fel încât să creadă că, dăruindu-l altei femei, copilului îi va fi mult mai bine decât dacă ar fi lângă ea? În ce stadiu de degradare umană, socială și emoțională trebuie să ajungă pentru a înfăptui un asemenea gest? Cât de des se întâmplă acest lucru, de ce se întâmplă asta? Sunt întrebări pe care eu mi le-am pus de multe ori încercând să înțeleg gestul bunicii mele, mama naturală a tatălui meu, dar n-am îndrăznit niciodată să i le pun lui. Poate pentru simplul fapt că el nu a încercat niciodată s-o caute sau să o judece. Poate că, dacă ar fi întâlnit-o, i-ar fi mulțumit pentru gestul ei, nu cunoștea o altă mamă și nici nu vroia să cunoască alta. Pentru el, mamă însemna „anne”( mamă în limba turcă) și nu era nimeni alta decât mama Lei. Ea era femeia care „l-a cules” din fața unui tomberon de gunoi în care scormonea în căutarea unor resturi de mâncare, l-a spălat, l-a îngrijit, l-a crescut dăruindu-i o dragoste imensă. L-a educat în credința lui creștină deși ea era musulmană. L-a învățat că părinții nu trebuie niciodată judecați de către copii, ei trebuie respectați, priviți cu înțelegere și pomeniți cu foarte multă iubire. Mama Lei era o femeie de la care aveai ce învăța! Era cultă, deșteaptă, înțeleaptă, răbdătoare. Dobândise o educație elevată, într-o cultură total diferită de a noastră dar foarte bogată în pilde și povești. Îmi plăcea s-o ascult ore întregi cum îmi spunea povești. Atât de frumoase! Mergeam amândouă pe malul mării ( locuia la câțiva metri depărtare!), ne așezam pe nisip și mama Lei își începea poveștile. Ascultam fermecată! Era o lume nouă: cu prinți, prințese, emiri, șahi și padișahi, cadâne și eunuci, povești de dragoste, povești de luptă, povești de viață! Ascultam și visam! Mă visam prințesă, îmbrăcată ca o cadână: misterioasă, frumoasă, fermecătoare, cu fața acoperită de un văl transparent, care lăsa să se vadă doar ochii mei verzi ca smaraldul, luminați fiind de o iubire tainică pentru un prinț ce venea călare pe un cal alb. Eu îl așteptam la țărmul mării, el mă ridica ușor pe șaua calului și porneam amândoi într-un galop fermecat, pierzându-ne în marea nesfârșită a iubirii.

-Trezește-te, kîz! îmi spunea mama Lei. Iar visezi! Ascultă marea, ascultă-i poveștile spuse de valuri, sunt mult mai frumoase decât ale mele! Închide

ochii și ascultă valurile ce se sparg de țărm! Le auzi tânguirea? Le auzi strigătul? Ce-ți spun valurile? Ce le spui tu lor când deschizi ochii și le privești? Le-ai înțeles zbaterea? Le-ai simțit bucuria pe care le-o dă viața lor efemeră? Privește natura, kîz, vei învăța atât de multe de la ea! S-o admiri și s-o respecți și ea îți va da lecții pe care vei ști să le aplici când viața te va pune la încercare testându-ți cunoștințele!

Mi-era dragă și când îmi spunea povești dar și când mă dojenea! Dar cel mai mult mi-era dragă atunci când era cu tata și nu avea ochi decât pentru el! Chiar și acum, când tata devenise bărbat, ea îl vedea copil! Îi punea mâna pe creștet, îi mângâia părul cu duioșie și el stătea cuminte. Cu ochii înlăcrimați de fericire îi lua mâna și i-o săruta, apoi i-o ducea la frunte( era modul de salut pe care îl au turcii dar el îi adăugase ceva doar al lor, îi mai săruta încă o dată mâna!). Ea îi spunea cu dragoste „oglum” (fiu în limba turcă). Erau momente care, privite din afară, păreau banale, dar pentru ei erau speciale! Inima lor bătea cu putere, erau emoționați până la lacrimi. Oricât de ocupat ar fi fost, tata trecea zilnic s-o vadă și să stea cu ea. Uneori, un „Sărut mâna!” spus din pragul porții însemna atât de mult! Mihai crescuse, se însurase, avea familia lui, problemele lui, dar nu uita niciodată de ea! Îi zâmbea, îi dădea binecuvântarea și pleca! Era ca un ritual ce trebuia îndeplinit! Un ritual al iubirii de părinte! Un ritual al iubirii de copil!

Se pare că oamenii buni și iubitori pleacă devreme și devin îngeri. Mama Lei s-a stins și ea, înainte de vreme, lăsându-l pe tata foarte trist. Atunci l-am văzut pe tata plângând ca un copil, se consola doar cu gândul că, înainte de a pleca, îi făcuse cadou un pelerinaj la Mecca. Se întorsese de acolo cu capul acoperit și cu fața luminată de seninul ce-l dobândise! Am așteptat-o cu toții și i-am sărutat mâna. A fost ultima dată când am văzut-o pentru că nu mai accepta să o vizităm. Vroia să o păstrăm în amintirea noastră așa cum fusese. Plină de viață! S-a stins cu un an înainte de plecarea părinților mei. Atunci nu înțelegeam durerea tatei, dar, mai târziu, când am trăit aceeași durere, am înțeles! E mare! Atât de mare și de sufocantă!

LeiMar (4)

Era o zi superbă de toamnă! Soarele strălucea blând pe cerul de un albastru intens. Frunzele copacilor începuseră să-și schimbe culoarea și se desprindeau, una câte una, așezându-se ușor pe trotuare și formând un covor ce devenea, cu fiecare zi care trecea, mai gros. Pe măsură ce soarele îl usca, el foșnea și se sfărâma în bucățele mici, mici, la fiecare pas al trecătorilor. La orele amiezii, parcurile răsunau de glasuri vesele de copii. Zilnic, părinții mei mă însoțeau în parc și, în ziua aceea , stând pe bancă, s-au apropiat de noi un băiețel și mama lui. S-au așezat pe banca din fața noastră. Băiețelul era mai mare decât mine. Eu aveam vreo șase anișori și el să fi avut vreo 11. Avea o minge pe care o conducea pe alee când cu un picior când cu celălalt. Îl priveam jucându-se cu ea și mi-am dorit să mă joc și eu.

-Tati, pot să mă joc și eu cu mingea?

-Da, Rază, dacă băiețelul vrea să se joace cu tine, poți!

M-am îndreptat spre el și, cu cel mai dulce și mai frumos zâmbet pe care îl aveam în dotare, l-am întrebat:

-Pot să mă joc și eu cu tine?

El m-a privit, mi-a zâmbit și mi-a spus:

-Sigur că da! Ne jucăm amândoi! Dar mai întâi vreau să știu cum te numești! Eu sunt Alin!

-Și eu sunt Leila Maria! Dar poți să-mi spui Lei! Și i-am întins încrezătoare  mâna! Când mâinile noastre s-au atins am avut un sentiment de siguranță  deplină! Ne-am scuturat mâinile prietenește și am început să ne jucăm. După un timp, m-am împiedicat și am căzut. M-am lovit și lacrimile nu au întârziat să apară. Alin m-a ajutat să mă ridic și am văzut și în ochii lui lacrimi.

-De ce plângi? l-am întrebat.

-Pentru că te-ai lovit și mă doare și pe mine!

Am uitat de durere și i-am zâmbit, mi-am scos batista din buzunar și i-am șters lacrimile, apoi el a făcut același lucru și mi-a spus:

-Vrei să fim prieteni?

-Da! Vreau! Dar să știi că-ți voi spune Alint!

-Bine! S-a făcut! Dă-mi mâna ta! O să te țin de mână să nu mai cazi niciodată! O să am grijă de tine mereu!

Am mers ținându-ne de mână și i-am spus tatei:

-Tati, uite, el e Alint! Va fi cel mai bun prieten al meu!

-Dacă spui că așa va fi, eu te cred Rază! Iar tu amice să ai grijă de ea! îi spune lui Alint zâmbindu-i.

Din ziua aceea, am fost aproape nedespărțiți! Când am devenit elevă, venea să mă ia de acasă și mă conducea în fiecare zi la școală ținându-mă de mână. Mâna mea o căuta pe a lui și atingerea ei declanșa vraja. Aveam un sentiment de siguranță deplină, nimeni și nimic nu mă putea răni, știa tot ceea ce mi se întâmplă, ne făceam confidențe, râdeam împreună, plângeam dacă luam o notă mai mică și el mă consola spunându-mi cuvinte frumoase. Stabilisem un fel de regulă: atunci când ne făceam confidențe el îmi spunea Maria și eu îi spuneam Alin, deveneam foarte serioși și uitam de ghidușii. Altfel, eram Lei și Alint, mereu puși pe glume și cu chef de joacă, ținându-ne de mână, plimbându-ne prin parc, pe malul mării, ascultând pescărușii și privindu-le fermecați zborul, visând amândoi, râzând, cântând, trăind cu intensitate fiecare clipă ce ne era dată.