LeiMar (10)

Era o zi de primăvară timpurie la sfârșit de februarie. Ghioceii apăruseră sfioși de sub stratul de zăpadă care se subția sub căldura razelor blânde de soare. În dimineața aceea sunase buni. Aveau o problemă și o ruga pe mama să meargă până acolo. Nu știu dacă v-am spus dar bunicii mei, părinții mamei, locuiau în Tulcea, pe o străduță liniștită, undeva, aproape de pădurea Bididia. Am vrut să merg cu ei, chiar mi-au spus că pot să o fac dar, în ultimul moment, tanti Rodica, femeia care o ajuta pe mama în treburile casei și care mai rămânea cu băieții când era nevoie, i-a spus mamei că nu putea să vină. Pentru că se întorceau seara, noi, copiii, am rămas acasă. Mi-aduc aminte că le-am spus cu multă veselie:

-Pa, mami! Pa, tati! Să-i aduceți și pe bunici la noi! Mi-e dor de ei! I-am îmbrățișat și parcă mi-aș fi dorit să stau mai mult în brațele lor calde. Nici nu plecaseră și vroiam să se întoarcă. Am rămas cu băieții. L-am ajutat pe David să-și facă temele și m-am jucat cu Alex. Pe la ora 16, a sunat mama și mi-a spus că se întorc și că bunicii vor veni altădată. Fiind încă frig, nu vroiau să plece de acasă.

-Ajungem în două ore, puiule! Ai grijă de băieți, să nu-i lași să facă doar ce vor ei, da?

-Da, mami, fii fără grijă! Știi că ne înțelegem perfect! îi spun eu râzând.

-Ți-am luat un buchețel de ghiocei, Rază! se aude și vocea tatei.

-Mulțumesc, tati! Fiți fără grijă, ne descurcăm noi! Vă pupăm pe amândoi! strigăm cu toții în cor. Am închis telefonul și ne-am continuat activitățile începute, așteptându-i cu nerăbdare pe părinți. Au trecut două ore, trei, am încercat să-l sun pe tata dar nu reușeam să-l contactez. S-a făcut noapte și, cum ei nu mai veneau, i-am sunat pe bunici. Nici pe ei nu am reușit să-i găsesc și brusc, am avut senzația că mă strigă tata și apoi mama.

-Rază!

-Puiule!

M-am uitat în jurul meu, i-am văzut pe băieți dormind, am zâmbit, aveau o față atât de senină și zâmbitoare, era semiîntuneric în cameră și ceva parcă mă ținea pe loc, nu mă puteam mișca. Nu mai știu ce oră era când a sunat soneria. M-am mirat! Știam că părinții meu au cheia de la intrare dar m-am îndreptat spre ușă. M-am uitat pe vizor și i-am văzut pe bunici. Am deschis ușa și i-am îmbrățișat râzând:

-Buni! Ce bine că ați venit! Nu vă așteptam, dar mă bucur tare mult! Mami mi-a spus că nu puteți veni. Dar unde sunt mami și tati? Eram atât de entuziasmată de venirea lor și nu am observat că ei erau abătuți, că bunica avea ochii roșii. L-am auzit pe buni spunându-mi cu o voce foarte gravă și tremurândă:

-LeiMar, ia loc puțin aici lângă mine! Mami și tati au plecat spre casă, dar pe drum s-a întâmplat ceva și nu mai pot ajunge!

-Buni, spune-mi că sunt bine! Am nevoie de asta! I-am auzit strigându-mă și nu știam de ce! Spune-mi că vor lipsi doar în noaptea asta! Spune-mi!

-Nu-ți pot spune asta! mi-a spus bunicul plângând și strângându-mă în brațe! Nu se mai întorc, puiule! N-au avut nici o șansă! Mihai avea ghioceii aceștia în mână, îi ținea strâns! Cred că erau pentru tine!

M-am uitat cu privirea rătăcită la buni, la ghiocei, la tot ce era în jurul meu, dacă mai rămăsese ceva. Universul meu se prăbușise! Nu mai eram în stare să mă mișc și repetam într-una:

-Nu este adevărat! Nu se poate! Vor veni! Mi-au promis! Vor veni! Vor veni! Vor veni! Mami! Tati! Nu se poate! Nuuuuuuuuuuuuuuu! Apoi, ceva s-a întâmplat cu mine, cu mintea mea care refuză să-și amintească acele zile de durere și disperare, de neputință și suferință. Nu știu cum au trecut acele zile, știu doar că mâna mea era ținută strâns de mâna lui Alin, trupul meu își lua de acolo forța necesară pentru a putea rămâne în echilibru. Nu știu dacă aveam un echilibru, totul se clătina în jurul meu, stabilitatea mea care era reprezentată de familie și de tot ce implică familia era zdruncinată din temelii. De fapt, rămăsese fără temelie! Eram în ultimul an de liceu, nu mai aveam nici o dorință de viață dar îmi aminteam în fiecare zi de cuvintele tatei: „Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată!”. Cuvintele lui și mâna lui Alin m-au ajutat să-mi termin studiile liceale și să-mi iau și examenul de bacalaureat. Nu-mi amintesc cum am reușit dar după examen,am plecat la Tulcea, la bunici și acolo m-am

lăsat pradă durerii. Am lăsat-o să mă cuprindă și nu mai auzeam nimic. Bunicul îmi aranjase un colțișor în grădina lui unde, între doi copaci, îmi legase un hamac. Am zăcut în hamacul acela o vreme, nu mai știu cât, pentru că timpul, pentru mine, încetase să mai curgă, refuzam să mai vorbesc, refuzam să mănânc, eram hrănită ca bebelușii, îmi dădea buni cu lingurița pentru că eu nu aveam forța să mă hrănesc singură. Durerii lor, cauzată de plecarea singurului  copil, i se adăugase grija pentru mine, pentru sănătatea mea fizică și mentală. L-au rugat pe Alin să sune în fiecare zi. Dragul de el, în fiecare zi stătea ore întregi și-mi asculta tăcerile, încurajându-mă cu mii de vorbe. El vorbea și eu tăceam. Starea asta a mea, atât de îngrijorătoare pentru bunicii mei, a durat până aproape de ziua mea, 26 iulie, ziua când eu împlineam 18 ani. Probabil că ar mai fi durat, cine știe?, dar într-una din zile, în rătăcirile mele prin lumi doar de mintea mea știute, am auzit vocea lui Alex:

-Buni! De ce este LeiMar așa de tăcută? O să plece și ea cu îngerii?

M-au durut atât de tare vorbele lui! Nici nu vă puteți închipui! Apoi i-am văzut chipul tatei și i-am auzit iar vocea: „Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată! Sunt mândru de tine, Rază!” Mi-am ridicat capul ce-mi stătea atârnat parcă, mă gârbovisem de durere, și i-am spus bunicii:

-Buni, ajută-mă să cobor din hamac! E vremea să mă trezesc! Am multe de făcut! Am doi frățiori minunați, doi bunici la fel de minunați și două stele strălucitoare ce mă privesc de sus. Acum au început să-mi zâmbească! Înseamnă că ei sunt bine! Și noi vom fi! Nu-i așa buni? Și noi vom fi! Împreună vom reuși! Vor fi mândri! Îți spun eu asta și tu știi că eu când spun ceva, așa va fi!

LeiMar (9)

Plecarea mamei Lei a lăsat o urmă de tristețe pe chipul tatei, urmă ce a persistat pentru o bună perioadă de timp. Deși era conștient că ea nu mai este, el își îndeplinea în fiecare zi ritualul: mergea la ea acasă și când ajungea la poartă avea senzația că ea nu a plecat niciodată de acolo. Spiritul ei rămăsese între zidurile casei, ea îi atingea creștetul, îi mângâia părul și el putea să facă orice pentru că anne îi dăduse binecuvântarea. Au trecut foarte greu zilele când tata era trist, dar, în sfârșit, au trecut. Acum știu că de dragul nostru, al celor care rămăsesem lângă el, își închisese durerea și tristețea într-o cămăruță de suflet și, în colțișorul acela, anne era doar a lui, nu-l părăsise niciodată.

Se apropia Crăciunul și iarna era de o frumusețe ireală. Zăpada albă și pufoasă se așternuse peste tot, gerul îmbujora fețele celor care se încumetau să iasă din case să-l înfrunte. Și nu erau puțini! Era un dute-vino foarte animat pe străzi, toți erau cuprinși de febra cumpărăturilor. Îmi plăcea mult perioada aceasta pentru că, la sfârșitul ei, ne reuneam cu toții. Crăciunul era o sărbătoare pe care o așteptam cu nerăbdare, împodobeam bradul cu multă veselie, așteptam colindătorii cu mare drag, cântam împreună cu ei, apoi ne așezam la masă cu toții, tata spunea rugăciunea și, după ce mâncam, venea partea cea mai plăcută: desfăceam cadourile care ne așteptau cuminți sub bradul frumos împodobit. Sărbătorile acestea au rămas în amintirea mea cu o aromă deosebită, a fost ultimul Crăciun pe care l-am petrecut cu toții și nu știu de ce a fost total diferit de celelalte. Poate pentru că atunci tata m-a învățat să dansez și a fost unicul vals pe aripile căruia am fost purtată ca un fulg. Mi-a dăruit o superbă rochiță de bal și mi-a spus că o voi purta la petrecerea mea de majorat.

- Tati, dar eu nu știu să dansez vals! i-am spus eu.

-Nu-i nimic, Raza tatei, înveți acum! Dar îmbracă-te cu rochița, da?

Am îmbrăcat rochița aceea, mama mă ajutase să-mi strâng părul, am încălțat o pereche de săndăluțe foarte finuțe (tata se gândise la toate!) și m-am prezentat în fața tatei dornică să învăț pașii de vals. Tata mă aștepta îmbrăcat la „patru ace”( costum și cravată asortate cu rochia mea de culoarea obrajilor îmbujorați), s-a înclinat ceremonios în fața mea și mi-a spus:

-Domnișoară LeiMar te invit la dans! Te rog să-mi acorzi onoarea de a dansa cu o Rază de soare!

Mă uit la el zâmbind și-i spun cu seriozitate:

-Domnule tată, onoarea e de partea mea! Dar te previn: ferește-ți picioarele! Vor avea de suferit când vor fi călcate de ale mele!

Râdem amândoi și tata mă poartă fericit prin toată camera devenită instantaneu un mini-salon de dans. L-am călcat de mai multe ori dar am reușit să învăț și, în scurt timp, pluteam numărând în gând pașii și bătând ritmul: 1-2-3! 1-2-3! Valsul e minunat! Mă învârtesc, mă răsucesc, mă aplec ușor, rochița ce o port îmi dă senzația unui zbor minunat! Un zbor aproape de pământ, dar totuși un zbor! Un zbor vegheat, ca multe alte ori, de brațele vânjoase ale tatei! Îmi primisem deja cadoul! Era cel mai frumos cadou! Nici nu îndrăznisem să visez la el dar tata știa ce-mi doresc eu, chiar înainte de a ști eu. E ciudat, nu? Mă cunoștea atât de bine! Oare toți tații își cunosc atât de bine fiicele sau doar tata avea darul acesta? Îmi plăcea să cred că tata e unic! Că nu există în întreg universul un alt tată ca al meu! Că eu sunt cea mai norocoasă și poate cea mai fericită fiică ( fizic, nu mai arătam ca un copil, eram o domnișoară, o adolescentă visătoare căreia îi plăcea să fie alintată ca un copil)! El era eroul meu, modelul meu, îmi doream să fiu puternică deși eram fragilă! Cu timpul, când viața mi-a arătat că există nori negri de furtună, nori ce-mi amenințau echilibrul sufletesc am descoperit în mine puterea lui de a înfrunta tunetele și fulgerele vieții dar și calmitatea și căldura ce ți-o aduc razele de soare ale speranței ce înlătură norii, ajutate fiind de curcubeul multicolor format din zâmbete de copii!

  

LeiMar (8)

Fiecare dintre noi, indiferent de religie, ne spovedim sau ne confesăm sau, pur și simplu, stăm de vorbă cu Regizorul. Fie că o facem în fața unui preot, în fața altarului sau în natură, în fața Lui, pentru că El este peste tot, simțim o mare ușurare, greutatea care apăsa peste suflete dispare ca prin minune și chipul nostru devine senin. Atât de senin încât poate rivaliza cu chipul inocent al copiilor! Depinde de noi cât de mult vom păstra seninul! Așa se întorsese mama Lei de la Mecca! Senină! Atât de senină încât chipul ei devenise angelic, fața ei fiind încadrată de un fel de batic-basma de un alb imaculat. Chipul ei, brăzdat de suferința fizică cauzată de boala care o măcina, se destinsese, iar pe buze îi înflorise un zâmbet foarte cald și duios. Am așteptat-o cu toții, i-am sărutat mâna și ne-a dat binecuvântarea ei. A fost ultima dată când am văzut-o! Nu mai primea pe nimeni în vizită, doar pe tata. S-a stins la o săptămână de la întoarcerea ei din pelerinaj. A fost înmormântată după rânduielile musulmane, în aceeași zi în care s-a stins, înainte de asfințit. Ne-am luat rămas bun de la ea cu foarte mult respect și recunoștință pentru tot ceea ce făcuse pentru noi. Atunci l-am văzut pe tata plângând ca un copil. Își ținea capul pe umărul mamei și trupul lui se scutura ritmic plângând, lacrimile îi curgeau șiroaie. Anne îl părăsise, plecase într-o altă lume, dar lăsase sădite în inima și sufletul lui toate învățăturile ei, toată dragostea ei de mamă! Mama îi mângâia părul și-l săruta pe creștet așa cum făcea anne și asta îi mai ostoia dorul și-i alina durerea. L-am văzut trist, foarte trist și nu-l înțelegeam. Cine nu suferă și nu simte durerea nu poate înțelege durerea și suferința altuia. O poate privi, se poate mira, o poate ignora, o poate iubi sau o poate urî dar nu o va putea înțelege decât trăind-o. Mai devreme sau mai târziu, tuturor, în viață, ne este dat să cunoaștem durerea și suferința. Așa cum spunea mama Lei, sunt multe dureri și fiecare îți dă o anumită stare.

-Știi, kîz, sunt dureri care nasc plăcere (asta o simte fiecare femeie care se dăruiește pentru prima dată bărbatului pe care-l iubește), apoi dureri care dau viață ( sunt durerile pe care le are o mamă când își aduce copilul pe lume - aceste dureri se uită la primul strigăt de viață al bebelușului) și sunt dureri care aduc suferință ( dureri pe care le simte trupul când e bolnav și sufletul când e rănit).

Am simțit toate aceste dureri și am început cu durerea ce aduce suferință pentru că sufletul meu a fost rănit când au plecat părinții mei. Apoi au urmat celelalte dureri ce au fost trăite și simțite cu foarte mare intensitate.

O singură durere mi-a rămas total necunoscută și regret că n-am trăit-o: durerea ce dă viață! Mi-am dorit un copil dar n-a mai fost timp!   

LeiMar (7)

A durat cam mult, nu-i așa? Cine n-a iubit așa cum am iubit și am fost iubită nu are cum să înțeleagă dorul meu! M-am luptat cu dorința asta imensă de a mă întoarce la Alint și m-am lovit de marea neputință a celor care pleacă într-o lume de unde nu se mai pot întoarce. Am ajuns într-o lume pe care odată, demult, înainte de a gusta din dulceața iubirii, mi-am dorit-o cu ardoare. Era lumea în care ajunseseră părinții mei și unde am ajuns și eu cu câteva luni în urmă. Rămăsesem cu povestea la seara aceea în care am dansat pentru tata. Deci, să reînnodăm firul poveștii închizând dorul într-o cămăruță!

Mama Lei crease atmosfera aceea plină de mister: pernele așezate într-un cerc cu deschidere mare, lămpile care împrăștiau o lumină difuză. Eu am intrat imediat ce muzica a început să-i învăluie cu acordurile ei. Eram îmbrăcată într-un costum verde ce-mi scotea în evidență ochii. Confecționat dintr-o mătase extrem de fină, acesta lăsa să se vadă foarte discret conturul trupului meu. Un trup tânăr ce abia își căpătase formele de femeie, fremătând de viață și debordând de veselie. Un trup ce se mișca armonios, unduindu-se lent sau alert, după cum îi dicta ritmul melodiei, un trup ce vibra în încercarea de a transmite și celorlalți chemarea muzicii și frumusețea ei. Ochii mei, ce se transformaseră în două smaralde strălucitoare, urmăreau cu privirea reacția tuturor. Pentru că se vedea încântare pe fețele lor mi-am executat dansul cu o măiestrie demnă de o dansatoare profesionistă. Mama Lei era mândră de mine și vedeam asta în ochii ei ce se umeziseră. Lacrimi de fericire se chinuiau să nu cadă în timp ce un zâmbet plin de mulțumire îi lumina fața. Mama și frățiorii mei erau uimiți și băteau fericiți din palme, păstrând ritmul muzicii. Tata era atât de fericit! Reușisem să-l surprind plăcut și asta îmi dădea o încredere foarte mare în mine. Mi-am mutat privirea spre Alint, prietenul meu drag, să-i văd reacția. Am văzut un Alint pe care nu-l mai văzusem niciodată. Un tânăr ce mă privea fermecat, de parcă atunci mă vedea pentru prima dată. Ochii lui căprui erau încântați de dansul meu ademenitor, unduitor! În clipa când privirile noastre s-au întâlnit timpul parcă s-a oprit și nu mai exista nimeni în jurul nostru. Eram doar noi doi! Dansul meu, care se vroia un dans pentru tatăl meu, se transformase într-un dans pentru Alint. Un dans ce ne învăluia în mister și ne dezvăluia în iubire. Un dans în care el mă vedea pentru prima dată femeie ( la șaisprezece ani, deși ai un trup de femeie, nu te poți numi așa, ești încă un copil), mă privea cu dorință și eu nu înțelegeam nimic dar știam că e bine, simțeam o căldură plăcută venind dinspre el, simțeam fiorii ce-mi străbăteau corpul dar știam că tot ce vine de la Alint nu poate să-mi facă rău. Era bine! Foarte bine!

Muzica s-a oprit, dansul s-a sfârșit, aplauzele au fost culese! I-am mulțumit mamei Lei pentru răbdarea ei, l-am îmbrățișat pe tata care m-a sărutat pe frunte și mi-a spus:

-Sunt mândru de tine Rază! Mi-ai demonstrat că poți să faci ceea ce-ți propui  chiar dacă trebuie să muncești mult pentru asta! Ești fiica pe care și-ar dori-o orice tată din lumea asta!

Pentru mine, cuvintele tatei au însemnat extrem de mult (mi le-am amintit în fiecare zi neagră care a urmat după plecarea lor)! În bucuria generală care a urmat, se părea că nimeni nu observase schimbul de priviri dintre mine și Alint, dar tatei nu-i scăpa nimic și, în seara aceea, l-a luat pe Alin deoparte și i-a spus:

-Am văzut cum o priveai! Las-o să-și termine studiile, e doar un copil, mulțumește-te să fii prietenul ei, ca și până acum! Când se va maturiza și va ști să înțeleagă sentimentele și trăirile generate de iubire, eu vă dau binecuvântarea! Las-o să se bucure de inocența vârstei și bucură-te împreună cu ea de prietenia asta frumoasă care vă leagă! Este timp pentru iubire Alin!

-Nu va ști cât de mult o iubesc până în ziua când va împlini optsprezece ani! Mă voi strădui să nu observe, știți că îmi va fi greu! Dar așa va fi! Uitați-vă la ea! E atât de încântată și de fericită! Și, oricum, n-ar înțelege nimic acum! Vom rămâne prieteni! i-a spus el tatei.  Probabil că discuția lor ar fi continuat dacă nu aș fi mers eu acolo. Pusesem iar muzica să cânte, i-am atras pe toți în dansul meu, le-am arătat mișcările și m-am îndreptat spre tata spunându-i:

-Astăzi, tații învață să danseze belly dance! L-am tras ușor în cercul în care au început cu toții să danseze și am început să-i arăt mișcările. M-am uitat înspre Alin și i-am spus:

-Hei! Și prietenii învață! Hai la dans Alint!

Eram atât de veselă, atât de gălăgioasă, atât de exuberantă! Nu mă putea refuza nimeni! Tata obișnuia să spună că eu eram viață, o rază de soare ce încălzea chiar și cel mai rece loc de pe Pământ. Și nu poți refuza căldura unei raze nu-i așa?