Să
vă povestesc cum mi-am petrecut ziua în care am împlinit 18 ani. Poate fi o zi
din luna lui cuptor geroasă? Poate! I-am simțit răceala atât de crunt!
-Buni!
Mâine este ziua mea și aș vrea să fiu acasă la noi! L-am rugat pe Alin să vină
să mă ia. Băieții vor mai rămâne aici pentru o vreme, poate vor sta toată vara!
Eu trebuie să mă pregătesc pentru examenul la facultate.
-Bine
puiule! Tu știi mai bine ce ai de făcut! Fii fără grijă, băieților le va fi
bine aici! Să ai grijă de tine! Promite-mi!
-Da
buni! Voi avea grijă! Cum să-i fi spus ce era în sufletul meu? Cum să-i fi spus
că o furtună risca să se transforme în uragan? Că sufletul meu avea nevoie de
căldura mamei, de blândețea și veselia tatei? Cum să-i fi spus toate astea fără
s-o îngrijorez? Bătrânețea ei, care trebuia să fie senină, devenise brusc
înnorată. Soarele vieții își pierduse blândețea și devenise aspru, îi lăsase
doar trei raze de lumină și căldură. Razele acelea eram noi, nepoții ei. Băieții
erau mici. David avea zece ani și Alex avea șapte. Nu înțelegeau cu adevărat ce
se întâmplă. Știau doar ceea ce le-am spus eu: că mama și cu tata veneau spre
casă și au rătăcit drumul. În loc să ajungă la Constanța, unde îi așteptam noi,
au urcat pe o șosea ce ducea spre cer, au ajuns departe, pe o stea
strălucitoare și de acolo ne zâmbesc. Vor încerca să se întoarcă, dar, dacă în
timpul acesta, le vor crește aripi de înger, noi va trebui să învățăm să-i
îmbrățișăm cu multă grijă, să nu le scuturăm penele! Cum puteam să facem asta?
Simplu! Să fim în continuare o familie unită! Să vorbim frumos, așa cum ei
ne-au învățat! Să ne purtăm frumos, așa cum ei și-ar fi dorit! Să respectăm
învățămintele pe care ei ni le-au dat cu foarte multă dragoste și sufletele lor
își vor găsi drumul spre casă, în inimile noastre de unde, de fapt, nu au
plecat și nu vor pleca niciodată! Cum vom reuși să facem asta?
-Vom
ține mereu o candelă aprinsă! Mă voi ocupa eu de asta! le-am spus eu. Și știți
ce vom mai face? Vom face un caiețel pe care îl vom numi „Jurnalul faptelor
bune” și vom scrie în fiecare seară fiecare lucru bun pe care l-am făcut pe
parcursul zilei!
-LeiMar,
dar eu nu știu să scriu! mi-a spus Alex cu vocea tremurândă.
-Nu-i
nimic dragule. Până vei învăța să scrii, îmi vei spune mie și eu voi așterne în
jurnal toate faptele tale bune. La sfârșitul zilei, înainte de culcare, când
stelele vor străluci, ne vom spune rugăciunea cu privirile îndreptate spre
steaua lor și ei ne vor zâmbi cu blândețe. Cu fiecare zi care va trece și cu
fiecare faptă bună pe care o vom face, ei vor fi mai aproape de noi. Și va veni
ziua când noi vom simți că ei au fost tot timpul cu noi, că n-au plecat
niciodată și că lipsa lor a fost doar o farsă a destinului.
-LeiMar!
Până când se întoarce mami pot să-ți spun ție mamă atunci când mi-e dor de ea?
m-a întrebat Alex cu lacrimi în ochi.
M-am
uitat la el, mi-am înghițit durerea care mă sufoca și i-am zâmbit spunându-i:
-Da
dragule! Poți să-mi spui cum vrei tu! Dar promite-mi că vei vorbi cu mine mereu,
îmi vei spune tot ce te doare atunci când te doare, îmi vei spune când îți vine
să râzi, când îți vine să plângi, îmi vei spune când îți este bine, când îți
este rău! Da, Alex?
-Da,
mami!
Inima
stătea să-mi sară din piept de durere și lacrimi amare ar fi țâșnit din ochii
mei dacă n-aș fi strâns puternic din dinți și nu i-aș fi zâmbit. Mi-am promis
mie însămi că, oricât de greu mi-ar fi și oricât de multă durere m-ar copleși,
băieții nu mă vor vedea plângând niciodată. I-am îmbrățișat pe amândoi și am plecat
la Constanța. Vroiam să-mi petrec ziua de naștere cu părinții mei. Simțeam
că dacă nu fac asta nu voi putea să merg mai departe. Aveam nevoie de ei! Alin
a fost lângă mine! Ca de fiecare dată, mâna lui îmi dădea putere. M-a însoțit
la cimitir și m-a lăsat să plâng pe lespezile reci. Știa că am nevoie de clipa
asta de slăbiciune, că plânsul va elibera multă durere din mine și că, după
această descărcare voi fi bine, mult mai bine. Am plâns îmbrățișând lespezile
reci. Era atât de cald afară și mie îmi era atât de frig! Tremuram și, când am
simțit că mâna lui Alin mă trage ușor în sus, m-am ridicat, mi-am luat rămas
bun de la ei și l-am urmat cuminte, fără să protestez. Alin hotărâse pentru
mine și știam că nu greșește. Stătusem prea mult acolo! Am plecat și, până să
ajungem acasă, ne-am oprit la o florărie. Alin mi-a cumpărat un imens buchet de
trandafiri roșii și în mijloc era un boboc de trandafir alb. L-am primit cu
lacrimi în ochi dar i-am zâmbit.
-Știi
Maria, zâmbetul acesta timid e un semn că îmi voi recăpăta prietena, că Lei cea
veselă va reveni la Alint-ul care o așteaptă! Știu că va fi greu dar nu va fi imposibil!
Eu am răbdare!
-Știu,
Alint! Știu!
Am
ajuns acasă și, când am rămas singură, am stat cu buchetul acela de trandafiri
în brațe, m-am uitat o vreme la el, apoi am luat un caiet studențesc, l-am
numit „Jurnalul faptelor bune” și am început să scriu:
„
Mi-e frig! Atât de frig încât simt că-mi îngheață sângele în vene! Acum ar fi
trebuit să îmbrac rochița de bal pe care mi-ai dăruit-o și să intru mândră la
brațul tău în salonul în care se ține petrecerea de majorat dar am îmbrăcat o
rochiță neagră. Atât de neagră! Ca toate zilele care au fost de când ați
plecat! Ar fi trebuit să fim vesele mamă, să zâmbim fericite dar nu-mi pot opri
lacrimile ce cad ca o ploaie din ochii mei triști! Ar fi trebuit să dansăm
împreună valsul de deschidere a petrecerii, tată! Mi-ai promis! De ce? De ce a
trebuit să fie așa? Îmi vreau valsul promis!!! Vreau să plutesc fericită în brațele
tale, pe aripile valsului, toți să fie invidioși pe fericirea mea! Dar nu văd
decât milă în ochii celor care mă privesc! Și nu vreau asta! Nu vreau să-i fie
nimănui milă de mine! Nu vreau!!! Refuz! Le-am spus tuturor prietenilor mei că,
în ziua când voi vedea milă în ochii lor, vor înceta să-mi mai fie prieteni! Și
ei m-au înțeles! În special Alin, cred că îl mai țineți minte, prietenul meu
din copilărie care mă însoțește mereu la școală ținându-mă de mână,
ocrotindu-mă! Mi-a dăruit un buchet mare de trandafiri roșii și în mijlocul lor
un boboc alb! A fost singurul lucru care mi-a încălzit ziua de azi! De fapt a
fost singurul cadou primit de ziua mea! Din albul acelui boboc de trandafir s-a
născut speranța că voi reuși să construiesc un nou univers stabil pentru noi,
univers care-și va avea bazele în învățăturile pe care mi le-ați transmis prin
poveștile voastre și în dragostea necondiționată și nețărmurită pe care ne-ați
dăruit-o!”
