E
greu să accepți că „turnul de control” nu mai este și zborul tău a rămas fără
susținere și fără ghidaj. E greu să înveți să te reorientezi într-un timp și
spațiu care îți sunt aproape necunoscute. Ce știam eu să fac singură? Nimic sau
aproape nimic! Știam doar că trebuie să pun bazele unui univers doar al nostru.
M-am gândit mult dacă voi putea să fac față, dacă voi reuși să-i țin pe băieți
lângă mine. Bunicii mei vroiau să rămânem cu ei, la Tulcea. Eu nu eram de
acord. Nu știu de ce dar în mintea mea era clar doar un singur lucru: că
trebuie să fim împreună toți trei și să locuim în casa în care ne-am născut și
de care erau legate toate amintirile noastre. Acolo era prezent încă parfumul
părinților, vorbele lor calde și frumoase, poveștile spuse de ei cu
înțelepciune și dragoste. În vara aceea m-am înscris la facultatea de litere,
mi-am căutat un loc de muncă, am făcut o listă cu noile reguli ale casei. Erau
reguli stricte și nu acceptam abateri de la ele. Eu eram prima care le respecta
și, prin puterea exemplului, le respectau și frățiorii mei. Se produsese în
mine o schimbare uriașă: din adolescenta răsfățată care primea tot ceea ce-și
dorea chiar înainte de a cere, devenisem „mama” care iubea, certa blând, fără
să ridice vocea și îngrijea fără să ceară nimic în schimb. Devenisem „tatăl”
care dojenea aspru atunci când băieții greșeau sau făceau câte o boacănă și le
sprijinea încercările timide de zbor dându-le încredere în forțele lor. Ziua
începea dimineața devreme, pregăteam tot ce trebuie pentru băieți, îi duceam la
școală, apoi mergeam la muncă ( aveam un program part-time), mergeam la cursuri,
dar nu uitam să trec pe la școală să văd cum se descurcă băieții. Seara le-o
dedicam doar lor. Îi ascultam cu răbdare și interes povestindu-mi tot ceea ce
au făcut peste zi, le verificam temele, scriam fiecare din noi în „Jurnalul
faptelor bune”, mergeam împreună să aprindem candela, ne spuneam rugăciunea în
fața ei și, înainte de a ne culca, ne uitam cu toții la stele așteptându-le
zâmbetul din strălucirea lor. Când era înnorat și nu se vedeau stelele eram
dezamăgiți pentru că lumina lor blândă nu mai cobora peste noi. Le spuneam
băieților că ei ne-au zâmbit dar norii au furat zâmbetul lor și l-au
transformat într-o perdea care a ascuns stelele. Dar perdeaua va fi dată la o
parte de adierea gândurilor noastre frumoase și a faptelor noastre bune și, în
nopțile care vor veni, ei ne vor zâmbi iarăși. Când ajungeam frântă în pat, îmi
permiteam să plâng. Și plângeam mult, dar aveam grijă ca ei să nu mă audă.
Trebuia să fiu puternică! Dar eram atât de fragilă! Și nu vorbesc despre
fragilitate fizică, asta se poate întări prin muncă și activitate fizică
susținută. Eram activă toată ziua. Eram fragilă sufletește! Se amestecau în
mine sentimente și trăiri de-a valma. Încercam să le pun în ordine și, când nu
reușeam, mă confesam lui Alint. Era lângă mine mereu! Știți ce era Alint pentru
mine atunci? Când marea e agitată din cauza furtunilor puternice, vasele care
vor să ajungă în siguranță la mal se ghidează după farul care luminează în
noapte indicând locul unde se află țărmul. Alint era farul meu! El îmi oferea
siguranța în fața furtunilor din marea vieții mele. El era țărmul spre care mă
îndreptam cu speranța că vremea bună nu va întârzia să apară. Mâna lui o
atingea pe a mea și calmul de după furtună se așternea în sufletul meu. Îmi
vorbea, îmi zâmbea și tot răul, toate necazurile, toți norii de vreme rea
dispăreau ca prin minune.
-Alint,
ce spune iubita ta când te vede ținându-mă de mână? îl întrebam eu.
-Dacă
nu-i place să nu se uite, Maria! Eu o să te țin de mână mereu! Ești prietena
mea, nu?
Râdea!
Și râsul lui îmi făcea bine! Îmi însenina ziua și îmi dădea sentimentul că pot
face orice când am un asemenea prieten. Vocea lui mă liniștea, mă învăluia
într-o căldură plăcută. Tot ce venea de la Alint îmi făcea bine și venea
într-un mod cât se poate de natural. Era ceva ce trebuia să se întâmple și se
întâmpla. Nu mă întrebam de ce este atât de bun cu mine, de ce îmi acordă o
mare parte din timpul lui, de ce uneori tremura când mă privea. Nu mă întrebam
de ce tremuram și eu în preajma lui, de ce uneori îmi venea să îl țin în brațe
și să-i mulțumesc pentru tot ceea ce făcea pentru mine. Nu era timp pentru
astfel de întrebări și sentimentele mele, la vremea aceea, nu erau o prioritate
pentru mine. Pentru mine era important să rămânem o familie unită, frățiorii
mei să fie bine, să le asigur liniștea de care era nevoie pentru dezvoltarea lor
emoțională, să-i ajut să treacă cu bine peste pierderea enormă pe care am
suferit-o cu toții. Le ofeream căldură, iubire, înțelegere, sfaturi. Le spuneam
povești care să-i ajute să învețe cum să se descurce când vor merge pe
picioarele lor. Multe din povești erau cele auzite de mine de la mama Lei, de
la tata, de la mama, de la bunicul și bunica. Dar multe altele erau inventate
de mine și erau legate de noi. Încercam să le dau responsabilități în casă și
asta îi făcea să se simtă „bărbați”. Erau niște copii, dar atât de buni și de
cuminți! Nu mi-au creat probleme deosebite. Poate pentru faptul că eu vorbeam
mult cu ei. N-am țipat niciodată la ei pentru că în familia noastră nu acesta
era modul în care să te faci ascultat. Când greșeau și nu vroiau să recunoască,
le explicam unde au greșit, de ce și cum trebuiau sa facă. Având o
personalitate foarte puternică, nu vroiau să recunoască (așa să fie toți
bărbații oare?). Le spuneam că greșelile sunt omenești, dar ține de tăria de
caracter să încerci să le îndrepți iar dacă nu se mai pot îndrepta, să înveți
din ele și să nu le mai repeți. Și ca să-i pedepsesc le spuneam că voi vorbi cu
ei doar dacă îmi vor spune că au înțeles unde au greșit. Se pare că această
„pedeapsă” funcționa de fiecare dată. Nu-și doreau tăcerea mea! Era dureroasă
pentru ei. Am învățat să ne iubim, să ne respectăm, să ne clădim universul pas
cu pas, zi după zi, poveste după poveste. A fost greu dar nu imposibil.
