LeiMar (15)

N-am crezut că poate fi atât de captivant și de incitant să mergi la cursurile

Academiei Îngerilor Păzitori! Înveți atât de multe lucruri! În viața mea pe pământ am crezut că am trăit și văzut multe dar era o infimă parte din ceea ce se întâmplă doar cu permisiunea Regizorului. Prinsă în febra învățăturii am uitat puțin că am început să vă spun povestea mea și azi mă întorc la scris. Dar știți ceva? Azi îi voi scrie lui Alint! Îmi cer iertare că nu vă scriu vouă dar vă las să aruncați o privire fugară peste cuvintele mele!

Iubirea mea! A nins peste tine atât de mult încât au început să-ți albească tâmplele prea devreme! Fulgii de nea ți-au atins obrajii calzi și umezi de la lacrimile ce încă se preling din ochii tăi căprui. Le-am împrumutat fulgilor mângâierea mea și ei au fost blânzi cu tine chiar dacă sunt reci. Au trecut nouă luni de când am plecat și tu încă mai rătăcești pe aleile parcului unde obișnuiam să ne plimbăm ținându-ne de mână. Te așezi pe aceeași bancă îngălbenită de ploi și bătută de vânt. Îți treci ușor mâna peste lemnul ei vechi, ca și cum a-i șterge-o de praf și-mi spui:

-Gata Lei! Poți să stai, e sigur!

Îmi zâmbești și aștepți să îți povestesc tot ce mă doare, ce am visat, cum m-am trezit, ce am făcut de când nu ne-am văzut, dacă m-au necăjit frățiorii mei, dacă mi-e bine, dacă mi-e rău, dacă... Dar tu? Iubirea mea!

De ce ai albit înainte de vreme? De ce nu ai făcut ce te-am rugat? De ce nu m-ai închis în cămăruța uitării Alint? De ce încă mai mergi la malul mării și mă cauți cu privirea în valurile ei? De ce încă te mai uiți la frunze uscate de ploi și vânt ce se încăpățânează să rămână agățate de copacii ce le-au hrănit cândva căutând dorința mea de viață? De ce mergi pe stradă și mâna ta dreaptă o ții ca și cum încă mâna mea ar fi acolo? De ce te uiți la stele zâmbind și plângând în același timp? De ce încă mă mai suni la orele la care o făceai? Îți răspunde o voce fără sentimente: „Abonatul nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniți!” Și tu revii cu înverșunare! De ce dragule? De ce? Nu știi că încă nu s-a inventat telefonul prin care vorbești cu îngerii? Îți amintești Alint! Prima ta declarație de dragoste! În parcul acesta pui! Pe banca aceasta, într-o zi de toamnă superbă! Toamna noastră! Aleile erau acoperite de un covor gros de frunze ruginii, copacii începuseră să se întristeze pentru că erau părăsiți de frunzele lor, cerul era de un albastru curat, soarele ne trimitea raze blânde, aceeași oameni pe care îi întâlneam în fiecare zi au fost martorii noștri. Mi-ai spus la telefon că avem ceva de vorbit și mi-ai vorbit spunându-mi Maria. Știam că va fi o discuție serioasă. Dar eu tot Alint ți-am spus. Pentru mine ai fost mereu așa: un ALINT! Alint-ul meu! Ai venit și m-ai luat de acasă, am mers până în parc ținându-ne de mână, așa cum făceam mereu. Am ajuns în parc, ne-am plimbat amuzându-ne când pașii noștri răscoleau frunzele de pe alei. Ne-am așezat pe banca noastră și te-am întrebat:

-Alint, îmi spui acum de ce am venit azi în parc?

-Da Maria! Vroiam să îți cer un sfat. Și vreau să mă asculți cu atenție! Da?

-Sigur că da Alint! Știi că poți conta pe mine. Tu ești cel mai bun prieten al meu! ți-am spus și te-am invitat cu privirea să începi să vorbești. Te vedeam emoționat și nu știam de ce, parcă erai un pic neliniștit și-mi transmiteai și mie neliniștea ta. Recunosc! Așteptam cu mari emoții ceea ce aveai să-mi spui.

-Maria, eu m-am îndrăgostit! ( Ochii tăi căpătaseră o strălucire atât de frumoasă și eu, pentru o clipă, am fost invidioasă pe cea care a făcut asta. Te iubeam din clipa când, dansând pentru tata, privirile ni s-au întâlnit și timpul se oprise în loc.)

-Mă bucur pentru tine Alint! Era timpul să te așezi la casa ta! Ai deja treizeci de ani! Îmi spui cum e? Ai ținut-o la secret, Alint! Nu te-am văzut cu ea niciodată! ți-am spus eu în încercarea mea de a-mi păstra obiectivitatea. (vroiai sa-ți dau un sfat și trebuia să fiu obiectivă)

- Când îmi vorbește, vocea ei mă învăluie ca un parfum îmbătător, mă simt vrăjit iremediabil! Când mă privește, ochii ei mă încântă! Când merge parcă ar pluti pe valurile mării! Când mă ține de mână aș muta și munții din loc pentru ea! Când nu e lângă mine nu pot respira corect! Când o țin în brațele mele nu-mi pot stăpâni tremurul! Când e noapte, ea este cea mai frumoasă lumină! Când plouă, zâmbetul ei este un curcubeu ce-mi înveselește cerul înnorat! Când e tristă și plânge, sufletul meu o îmbrățișează atât de cald și de tandru, încât îmi zâmbește ca o rază de soare timidă de după un nor! Când o ating, mii de fiori îmi străbat trupul și simt că amețesc! Mă clatin dar îmi revin imediat pentru că vreau să fiu umărul pe care ea își sprijină mereu capul! Părul ei ce cade în cascade pe umerii delicați și plăpânzi, îmi mângâie palmele atunci când îl ating!

-Alint! Vorbești atât de frumos despre ea! E cea mai fericită femeie din lume prieten drag! Când o femeie este iubită așa, nu poate să fie decât fericită! Nu-i așa că azi îmi faci cunoștință cu ea?

Mi-ai luat obrajii în palmele tale calde, m-ai făcut să te privesc în ochi și mi-ai spus:

-Sigur că da, Maria! Privește în ochii mei și ai s-o vezi oglindită în ei! Ești tu, Maria! Tu ești cea pentru care eu respir și care mă învață cum să o fac! Tu ești cea care îmi zâmbești însoțită de o rază de soare ce mă încălzește! Tu ești cea mai strălucitoare stea pe care eu o privesc uimindu-mă în fiecare clipă de frumusețea ei! Te iubesc Maria!

Inima mi-ar fi sărit din piept dacă ar fi putut și s-ar fi oprit lângă a ta iubire. Ochii mei verzi te-au privit printre lacrimi mari și fierbinți.

-Lasă-mă să-ți șterg lacrimile și să ți le usuc cu buzele mele fierbinți Maria! Lasă-mă să mă îmbăt de fericire că ți-am mărturisit iubirea ce-mi înflăcărează inima de ani întregi!

Mi-ai sărutat ochii înlăcrimați, obrajii îmbujorați... Mi-am aplecat privirea rușinată de reacția mea. Tu mi-ai făcut cea mai frumoasă declarație de dragoste și singurul lucru pe care eu am fost în stare să fac era să plâng. Mi-era ciudă pe mine dar eram fericită pui! Cea mai fericită femeie din lume! Și, totuși, în ziua aceea nu ne-am sărutat. Ți-am spus doar atât:

-Știi cum sunt eu Alint! Va trebui să ai răbdare cu mine! Dar vreau să îți spun că te-am iubit din clipa în care privirile noastre s-au întâlnit la capătul unui univers născut din dansul unei fete de șaisprezece ani ce se lăsa descoperită de prietenul ei cel mai bun! Eram prea mică atunci ca să înțeleg ce se înfiripase între noi, iar când am început să înțeleg rămăsesem fără părinți. Am ales să-mi ignor sentimentele pentru că aveam nevoie de prietenul meu Alint, vroiam ca toată atenția mea să fie îndreptată către David și Alex. Ai știut că aveam nevoie de asta și ai rămas prietenul meu, mâna care îmi oferea sprijinul de care aveam nevoie. Te iubesc Alint! Dar îți mai cer puțin răgaz. Puțin de tot!

Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am fi regăsit după o lungă despărțire și m-ai condus acasă ținându-ne strâns de mână. Mâinile noastre erau ca o cingătoare ce-mi strângea delicat trupul străbătut de o iubire ce acum era împărtășită și mărturisită.

LeiMar (14)

Știți că se spune că dacă nu ai un cont pe un anumit site de socializare nu exiști? Ca să fiu în trend, cu câteva luni înainte de a împlini 25 ani, mi-am făcut și eu cont pe site-ul acela. I-am spus lui Alint ca o să fie un cont un pic mai „special”. Fără nici o cunoștință comună. Nu aveam poze pentru că vroiam să-mi fac prieteni bazându-mă pe inteligența mea, pe cultura mea generală, pe capacitatea mea de a purta o discuție relaxată cu oricine, indiferent de gradul lui de cultură. Alint mi-a spus că nu o să reușesc și eu am luat-o ca pe o provocare. I-am spus că în cel mai scurt timp voi avea un anumit număr de prieteni cu care voi vorbi în fiecare zi. Pentru că trebuia să am o poză la avatar, mi-am ales una care, într-o anumită măsură, avea legătură cu numele meu. Era o fată îmbrăcată în stil oriental, cu capul acoperit cu un „batic” de marginile căruia atârnau o mulțime de bănuți. Știți că nu este foarte greu să-ți faci prieteni? Lansezi o cerere și...gata! Acolo contează doar numărul de prieteni. Cu cât ai mai mulți prieteni, cu atât ești mai popular. Pe mine nu mă interesa popularitatea ci modul de gândire al celor cu care vorbeam, importanța pe care ei o acordau conceptului de prietenie, ideile lor, muzica ce le plăcea s-o asculte, preocupările lor. Nu voi ascunde faptul că multe din cererile mele de prietenie erau respinse: într-o lume în care superficialul și artificialul sunt ridicate la rang de cultură, cineva care nu avea poze la profil nu prezenta interes. Fără fotografii care să imite modul de a poza al modelelor de top, fără sâni la vedere, fără picioare dezgolite, fără detalii picante sau mai puțin picante, am reușit să „adun” în lista mea de prieteni o sută cincizeci de persoane apropiate de vârsta mea dar și persoane de vârste mult mai mari. Eram întrebată de ce nu am poze și eu le răspundeam așa: „Într-un peisaj suprasaturat de poze artistice reușite și mai puțin reușite, pozele mele chiar nu contează. Dacă îți dorești să mă cunoști o poți face doar vorbind cu mine.”  Bineînțeles că mulți dintre interlocutorii mei, din comoditate sau altceva, n-aș vrea să mă pronunț (nu-mi place să jignesc pe nimeni!), spuneau: „Dacă nu ai poze nu putem vorbi!” De parcă ar fi vorbit cu pozele mele! Greșit! Vorbeau cu un om, o femeie destul de inteligentă, plăcută la vedere (dar ei nu știau asta)! Să știți că mi-am făcut câțiva prieteni de nădejde! Vorbeam cu ei în fiecare zi, ne împărtășeam gândurile, ideile, visele. Aveam prieteni, toți români, care trăiau și munceau prin toată Europa. Un foarte bun prieten, cu care stăteam de vorbă ore în șir, era în Spania. Un altul, în Germania. Erau diferiți dar pentru mine erau speciali. Fiecare prietenie legată avea pentru mine o mare însemnătate. Îi ascultam cu plăcere! Le transmiteam tuturor liniște, căldură. Le plăcea să asculte muzica pe care eu o postam. Nu era un gen anume. Mie îmi plăcea orice gen de muzică dar postam în funcție de sentimentele și trăirile pe care le aveam în acel moment. Într-o zi putea să fie muzică clasică, într-alta muzică folk, pop, dance sau rock, balade rock sau chiar havvy metal. Unul dintre prieteni, într-o zi, mi-a lansat o invitație pe un alt site de socializare. Era altfel! Îmi făcusem un blog și prima postare, o notiță pe care o postasem pe celălalt site și nu o remarcase nimeni, aici avusese parte de comentarii și aprecieri. Acest lucru m-a încurajat și am început să scriu mai des. Citisem în perioada aceea „Nuntă în cer” a lui Eliade și, la sfârșitul cărții erau și câteva scrieri științifico–fantastice. Una din ele, „La umbra unui crin în paradis”, mi-a adus aminte că eu cunoscusem un asemenea loc, grădina lui buni în perioada când mintea mea rătăcea prin Univers în căutarea părinților. Am scris despre asta pe blog, apoi am scris povestea mea, am povestit despre excursia noastră în Delta Dunării și am numit-o „La porțile paradisului”. Cei care au citit toate poveștile mele cu siguranță și le amintesc. Mi-am făcut acolo, pe site-ul acela, un grup de prieteni foarte speciali: părintele Victor, un preot cum foarte rar găsești ( cred că i-am și spus într-o zi, în lungile mele discuții cu el, că dacă ar fi toți preoții ca el, toate bisericile ar deveni neîncăpătoare ), my mentalist (un prieten foarte drag, îi mai spuneam și „Sir”), Gabriel (care, deși încerca să mă convingă să-mi schimb religia, îmi era foarte drag: avusese un destin foarte trist care, în mare parte, se datora alegerilor pe care el le făcuse în viață), un băiat extraordinar pe care eu l-am numit „fratele meu virtual” și cu care stăteam de multe ori „la sfat”, un altul pe care eu îl numeam „veselie” pentru că din partea lui simțeam venind mereu doar voie bună, un alt prieten, îi spuneam „dulăul meu drag” pentru că poza lui de la avatar dar și firea lui veselă și optimistă îmi permiteau să-i spun așa (el îmi spunea „mica Șeherezadă” pentru că îi plăcea cum scriam și eu i-am dedicat un blog pe care l-am numit ”Scrisoare către un prieten drag”. Era grijuliu cu mine, așa cum era tata, îmi amintea de el!) și mulți alții cărora nu le-am cerut acordul și despre care nu știu dacă pot să scriu. Erau niște discuții atât de libere, de frumoase, de înfocate uneori, fiecare își expunea punctul de vedere, îl argumenta și îl susținea. O mare parte din sufletul meu a rămas alături de ei, mi-a fost foarte greu să-mi iau rămas bun de la ei dar am făcut-o. Nu se cădea și nu puteam să plec fără asta! Prietenii adevărați nu pot fi uitați și ei au fost așa! Niște prieteni deosebiți!

LeiMar (13)

Bine v-am regăsit! A fost o perioadă agitată pentru voi toți: ați alergat după cadouri pentru cei dragi, v-ați întâlnit cu ei, ați petrecut, v-ați bucurat, v-ați distrat. Mă bucur pentru voi! Sincer și nedisimulat!( așa spunea un prieten de pe un site de socializare!) Să știți că și eu am fost foarte ocupată. Chiar și îngerii muncesc! Nu știați asta? N-o să vă vină să credeți dar, în timp ce voi erați foarte ocupați cu alegerea cadourilor, eu am cerut o audiență la Marele Regizor. E mai greu să ajungi la El dar am reușit. Nu o să vă spun acum tot ce am discutat (a fost o audiență privată! ), dar i-am cerut să mă lase să devin înger păzitor și nu unul oarecare ci îngerul păzitor al copiilor lui Alint! A fost cam mare îndrăzneala mea dar...a meritat să încerc! Regizorul s-a uitat la mine, m-a privit cu ochii lui inegalabil de blânzi și calzi, a râs și mi-a spus:

-Leila Maria mai ai multe de învățat până să devii un înger păzitor! Și...copiii lui Alint încă nu s-au născut!

-Știu, Doamne, dar trebuia să-ți spun asta! Așa pot să fiu mai aproape de el, să-l mângâi pe creștet, să-i simt parfumul! Mi-e dor de el, Doamne! Tu, care ești peste tot, știi cât de mult ne-am iubit! Ai fost lângă mine mereu, chiar și atunci când te-am urât pentru că mi-ai luat ambii părinți! M-ai mângâiat pe creștet și m-ai făcut să înțeleg de ce i-ai luat: aveai nevoie de suflete frumoase și bune pentru armata ta de îngeri păzitori! Și, apoi, încet, încet, am început să te simt mereu lângă mine. Am știut întotdeauna că exiști, că ești bun și iertător. Nu-mi vine să cred că stau în fața ta și că vorbim! Pot să te ating, Doamne?

-Știi, copilă, tu m-ai atins mereu! M-ai atins cu credința ta în mine, chiar dacă nu ai pășit prea des în casa mea! Candela ce o țineai mereu aprinsă, rugăciunile tale tăcute și cele spuse cu glas șoptit, lacrimile tale curate ascunse de privirile frățiorilor tăi dar văzute întotdeauna de mine m-au atins copile! Ai înțeles că, la fel ca orice părinte, deși par dur și neiertător uneori, eu îmi iubesc toți copiii! Dragostea mea e egală pentru toți copile! Doar că ea e percepută de fiecare în alt mod! Eu i-am creat pe toți la fel dar le-am dat un dar deosebit: posibilitatea de a alege între bine și rău, între frumos și urât, între realitate și vis, între dorințe și realizări. Unii știu să aleagă, alții nu! Într-un final, toți mă ating: unii cu credința lor și îmi fac o mare bucurie iar alții cu necredința lor și mă mâhnesc. Dar, ca un Părinte iubitor, eu îi iert pe toți deopotrivă pentru că, undeva, în adâncul sufletului lor, ei știu că fără un părinte n-ar fi existat! Gata copile! Fugi la școală! Ai multe de învățat dacă vrei să fii înger păzitor!

-Plec Părinte dar să știi că pentru mine rămâi tot Marele Regizor! Nu o să-ți spun altfel!

A început să râdă și din mers l-am auzit spunând:

-Copila asta n-o să se schimbe niciodată!

Râde atât de frumos Regizorul! Și soarele strălucește! Și Raza de soare zâmbește iar! Vor reveni poveștile despre ea! Veți afla cum a înflorit iubirea în inima ei, dar va trebui să aveți răbdare cu ea, adică...cu mine! Încep să povestesc un pic mai greoi dar când mă pornesc, mă opresc foarte greu! Și mai este și dorul acesta mare care nu-mi dă pace! Dorul de Alint! Știți că doare? Chiar dacă sunt în locul acela „ de unde au fugit toată durerea și suferința”! Dorul de Alint mă doare foarte tare! Deși nu mi-a spus nimic, chiar și Regizorul știe asta! Pentru că El știe tot!