Nu
știu dacă faptul că nu ne-am sărutat în ziua aceea a avut o mare importanță dar
știu că primul nostru sărut a fost special și nu l-am putut uita niciodată. În
vara aceea, pe 3 iulie, am mai pierdut pe cineva care însemna foarte mult
pentru mine. Bunicul! Îmi era atât de drag! Poate pentru simplul fapt că-mi
citea gândurile dintr-o singură privire. Învățase asta în perioada aceea
nefastă în care rătăceam cu gândurile și privirile prin univers. El le prindea
din zbor, dădea ușor din cap, îmi zâmbea amar ( eu nu aveam ochi pentru nimeni
atunci) și lacrimi fierbinți îi cădeau din ochii lui blânzi. Se uita în sus și
buzele lui, aproape imperceptibil, rosteau rugăciuni sfâșietoare. Nu le auzea
decât Regizorul! În marea Lui bunătate i-a ascultat rugăciunile și ceața prin
care mintea mea rătăcea s-a ridicat și s-a risipit ca un fum aducând iar
soarele pe cerul nostru. Bunicul mi-a fost alături în tot ceea ce eu mi-am
propus să fac, chiar dacă își dorea ca noi să rămânem lângă ei. Asta nu însemna
că nu-și exprima deschis părerea și mă lăsa să fac orice. Mă sfătuia și mă
îndruma cu înțelepciune. Am știut întotdeauna să ascult sfaturile lui dar și să
mă fac ascultată. Era de ajuns doar o privire ca el să știe că în sufletul meu
erau furtuni interminabile. Furtună urmată de un calm aparent, iar furtună, iar
calm...și...un uragan: plecarea lui! Nu era foarte bătrân, avea șaptezeci și
cinci de ani, dar durerea pricinuită de plecarea mamei, unicul lui copil, apoi
tot ceea ce a urmat, grija pentru noi, i-au slăbit inima lui bună. Sufletul lui
și-a întins aripile și a plecat spre odihna veșnică, în locul acela verde unde
avea întâlnire cu îngerul lui preferat, mama noastră! Bunica a rămas singură.
Mergeam să o văd în fiecare week-end și petreceam ore întregi în grădină. Simțeam
plutind în aer parfumul discret al bunicului, privirile lui care îmi
descopereau gândurile nerostite erau prezente printre frunzele copacilor, vocea
lui încă mai era purtată de adierea vântului. Mi-era dor de el, de sfaturile
lui înțelepte, de zâmbetul lui dulce amar, de ochii lui triști care nu uitau
niciodată să-mi surâdă timid. Îmi spunea mereu:
-LeiMar,
puiule, zâmbește soarelui, lunii și stelelor și totul va fi bine! Se vor
spulbera necazurile ca un fum și tu vei fi fericită! Știu asta!
Și
bunica îi simțea lipsa dar nu vroia să vină să stea cu noi deși am încercat să
o conving că mi-ar fi mult mai bine să o știu lângă mine, să o văd în fiecare
zi, să o simt aproape. L-am implicat și pe Alint și, în cele din urmă, în
duminica ce a urmat zilei în care mi-a mărturisit că mă iubește am plecat împreună
la Tulcea. Bunica vroia să ne vadă și noi eram hotărâți să o luăm la
Constanța. Când am ajuns acolo, bunica ne-a primit cu lacrimi de bucurie în
ochi și mi-a spus:
-Să
fii fericită draga mea și strălucirea asta frumoasă din ochii tăi să nu dispară
niciodată! Iar tu, i-a spus lui Alint, să ai grijă de asta! Să nu mai lași
ochii ei verzi să se întristeze și să plângă, au plâns destul, a venit vremea
să râdă fericiți!
Draga
de ea! Mi-a purtat de grijă mereu, gândurile ei bune mă ocroteau ca o pelerină
de ploaie. Am îmbrățișat-o amândoi și apoi am stat de vorbă cu ea până aproape
de venirea serii. Când soarele se apropia de locul în care își făcea culcușul,
l-am luat pe Alint de mână și i-am spus că vreau să-i arăt ceva. Ne-am oprit în
grădină și i-am spus:
-Uite
Alint, ăsta este locul în care mi-am petrecut orele acelea triste în care
rătăceam și vocea ta mă aducea înapoi. E grădina lui buni! La prima vedere e o
grădină obișnuită dar pentru mine este specială!
-Lei,
uite cum facem! Tu mă ții de mână, eu țin ochii închiși! Tu îmi povestești cum
arată grădina când e plină de viață și eu o voi vedea prin ochii tăi! Și, cine știe?
Poate îi prind și eu magia! Vrei?
Zis
și făcut! Ne prindem de mână, eu mă asigur că Alint ține ochii închiși, că nu
trișează și încep să-i povestesc până se face noapte de-a binelea.
-Alint!
I-ai prins magia?
-Da
Maria! Povestești atât de frumos încât, dacă aș deschide acum ochii, m-aș trezi
în mijlocul grădinii și ea mi s-ar arăta în toată splendoarea ei, așa cum o
vezi doar tu!
-Poți
să deschizi ochii Alint! Deja luna e sus pe cer și ne privește iar stelele au
răsărit!
-E
crai nou Maria! Iar stelele le-am văzut în ochii tăi atunci când m-ai privit!
Are
ochii atât de calzi, de plini de iubire! Stăm așa, îmbrățișați, privindu-ne. Și
nu mai simt frigul care se lăsase odată cu venirea nopții. Buzele lui îmi
sărută fruntea, apoi ochii, obrajii și într-o clipă de magie buzele noastre
s-au întâlnit pentru prima oară și... Un tremur ușor îmi trece prin tot corpul și
un val de căldură îmi inundă inima rupând toate lăcățelele cu care o ferecasem.
Și stelele au strălucit mai tare vibrând ca un imens foc de artificii. Și...îngerii
care vegheau grădina lui buni au început să cânte. Și... grădina lui buni arată
ca într-o seară de vară, învăluită de parfumul trandafirilor, al crinilor, al
iasomiei. O simfonie de arome și culori!
-Ai
văzut Maria că i-am prins magia?
