LeiMar (19)

-Lei intri în jocul meu?

-îmmm, depinde! Ce reguli trebuie respectate?

-Niciuna! Sau...le stabilim pe măsură ce avansăm!

Îl privesc pe sub genele ușor închise. Zâmbește șmecherește. Știu că i-a trecut o idee năstrușnică prin căpșoru-i frumos și intru în jocul lui.

-Încep cu o întrebare: cum te-ai descrie dacă eu nu te-aș cunoaște?

-Aliiint! Ce joc e ăsta?

-Ai spus că intri...deci, răspunde!

-Bine! Sunt ca o carte!

-Cum așa? mă întreabă nedumerit.

-Hai să-ți explic! Ai citit vreodată o carte doar pentru că ți-a fost recomandată de cineva foarte drag?

-Hm! Nu cred!

-Ca să îi faci pe plac o iei cu tine și începi s-o citești. După ce ai lecturat câteva pagini te întrebi de ce ți-a fost recomandată cu atâta căldură. Din bun simț nu o înapoiezi imediat, o pui pe noptieră și în altă zi mai încerci.  Începe să-ți placă și îți dorești să nu o mai lași din mână. Sunt zile când ea refuză să-și deschidă coperțile. Devine din ce în ce mai greoaie, se scriu pagini noi. Știi Alint? Cred că am uitat să-ți spun că nu este terminată. În fiecare zi apar noi capitole. N-ai spus că nu sunt reguli de respectat?

-Lei! Iar te ții de șotii!

-Nu iubire! Cartea asta are o personalitate foarte puternică! Vrei să-ți spun care este deosebirea dintre mine și ea?

-Sigur că da!

-Pe mine nu mă recomandă nimeni! Știi de ce? Pentru că nimeni nu a reușit să mă citească!

-Eram sigur că te ții de glume! Te citesc eu! Dar nu te recomand nimănui! Te vreau doar pentru mine! Hai vino! Am chef să răsfoiesc niște pagini! Dă-mi mâna pui! Să scriem împreună un capitol. Ce titlu îi dăm?

-Stai să mă gândesc! Lei și Alint, povestea iubirii. Sau...iubire de poveste!

-Îmi place! Povestea iubirii noastre. Vreau să o trăiesc și să o simt cu fiecare por al ființei mele pui! Să nu-mi închizi coperțile niciodată! Rămâi deschisă pentru mine!

-Vrei să stabilim niște reguli? Dacă tot ne jucăm!

-Bine! Spune tu mai întâi.

-Hmm! Regula numărul unu: Eu voi fi cartea ta și tu...o vei păstra mereu lângă tine, aproape de inimă!

-Nici nu e greu, tu ești stăpâna absolută în inima mea! Eu voi fi cititorul tău și tu...mă înveți să scriu în cartea ta!

-Iubire, tu deja ai capitole întregi! A trecut ceva vreme de când ești co-autor!

Râdem amândoi! Ne e atât de bine împreună!

LeiMar (18)

În poveștile pe care le ascultam de la mama Lei se spunea că o femeie va fi mult mai prețuită de iubitul ei dacă ea i va se dărui pură, neștiutoare, temătoare. Probabil că acum aceste povești sunt considerate învechite. Dar mie mi-a plăcut întotdeauna ceea ce este vechi și de bun simț. Nu tot ceea ce este vechi este și bun. Dar ideea de a te păstra pentru cel care te face să vibrezi cu adevărat, pentru cel care vibrează pentru tine, era una de bun simț și am hotărât că eu așa voi face. Recunosc! Sunt o demodată! Nu mă consider un exemplu bun de urmat și nici nu sunt o formatoare de opinii. Vă povestesc doar ceea ce am făcut eu și azi nu voi folosi cuvinte care nu s-au mai spus. Prima mea noapte de dragoste, ca pentru multe alte femei, a fost una de neuitat. Eu am numit-o „Primul dans” și am să vi-o împărtășesc și vouă:

„E noaptea primului dans! Zeci de lumânări aprinse odaia luminează.

Buchete de trandafiri albi și roșii o înmiresmează.

Pășesc temătoare

pe-un covor de albe petale.

" -Dă-mi mâna ta, Maria, și-alungă-ți teama

ascultă muzica ce-o cântă inimile noastre

și lasă-te purtată de ritmurile ei! "

Tandrețe și blândețe

mângâieri și sărutări fierbinți

un țipăt de durere curmat de-un pasional sărut

o lacrimă pe-obraz uscată de alte sărutări fierbinți

și șoapte la ureche:

" -Iartă-mă, Maria!

Așa e primul dans!

începe dureros și apoi încet devine atâta de frumos!

 Ascultă muzica ce inima ți-o cântă! "

" -Inimă nebună! ce dans mă-nveți tu oare? "

Ce muzică divină!

Ce dans amețitor!

Mișcări unduitoare

când lente, când alerte

și-acordul ei final ne-nalță pân' la stele!

Ne prăbușim apoi

în marea de petale de trandafiri catifelați și moi

și inimile noastre, ca una, încep o nouă melodie

iar primul dans devine

O dulce amintire!”

Am pus ghilimele pentru că sunt aceleași cuvinte pe care le-am folosit pe blogul meu de pe site-ul de socializare. Eu eram îndrăgostită de un Alint adus de vânt într-o toamnă mai frumoasă ca oricând. Un Alint al sufletului până atunci se transformase într-un Alint al inimii până când destinul avea să hotărască pentru noi. Un Alint cu aromă de gutui dulci-amărui, cu gust de must dulce-aromat, adus de un soare blând și timid, ținut în captivitate de o rază de soare jucăușă și răsfățată iar după atâția ani de lacrimi și durere. Îndrăgostită de un Alint adus de un curcubeu din zâmbete de copii aruncat peste norii care mi-au umbrit cerul vieții. Îndrăgostită de un Alint!

LeiMar (17)

De ce oare nu mai pot să scriu? Când scriam pe site-ul acela de socializare o făceam mult mai ușor. Știam cine îmi citește gândurile, vorbeam cu ei, erau prietenii mei. Mă așezam în fața tastaturii și cuvintele veneau singure, nechemate. Se așezau în ordine și gândurile mele ieșeau la suprafață, erau cunoscute. Nu scriam pentru a fi evaluată ci pentru că simțeam că am ceva de zis, că există cineva, chiar și un singur om pe lume, care așteaptă cu nerăbdare ca eu să-mi spun povestea. Acum mi se pare că mă repet pentru că mulți îmi știu povestea și ceea ce scriu eu aici nu mai este o noutate. Povestea mea se pierde în noianul de griji pe care fiecare dintre voi le aveți. Și atunci mă întreb: „ De ce crezi tu, LeiMar, că ar trebui să mai scrii o dată ceea ce ai trăit, ce ai simțit, ce ai visat, ce ai realizat, ce ai fi putut face dacă nu ai fi plecat într-o lume cu multă verdeață? De ce crezi tu că ar intra cineva să citească?” Și știți ceva? Tot eu încerc să-mi dau un răspuns: „Pentru că există în lumea aceasta un om extraordinar care vorbește cu mine ore întregi în fiecare zi, care respiră prin mine, zâmbește pentru mine, se trezește în fiecare dimineață arzând de dorința de a mă auzi vorbind, râzând, cântând. I-aș cânta la nesfârșit versurile cântecului: Ce bine 

ne-'nțelegem noi doi/Parc-am fi unul singur nu doi. Și el ar râde! Ah! Râsul lui molipsitor! Se face imediat primăvară! Vocea lui un pic arogantă pentru mulți pentru mine este caldă și tandră. Este ca un alint! Alint-ul meu drag! Pentru că el mi-ar sorbi cuvintele, le-ar citi pe nerăsuflate dar încă nu poate să treacă peste durerea pe care i-am pricinuit-o când am plecat. Încă nu poate desprinde bucuria din durere, realitatea dură din visele noastre neîmplinite, atingerea mea nevăzută de atingerea celor din jurul lui. Știu că îi este greu să nu mă vadă zâmbindu-i în fiecare dimineață atunci când deschide ochii, că îmi simte atingerea atât de dureros atunci când întinde mâna după mine și nu întâlnește decât niște curenți de aer care încă poartă parfumul meu.

-Știi că ai un parfum special Maria?

-Îi răspund râzând: My name pui! Să nu-i uiți aroma niciodată dar să nu o cauți în mod special! Ea te va învălui mereu în iubire, tandrețe, frumusețe, căldură, înțelegere! Tu trebuie să continui să trăiești, să cauți o altă iubire, un alt parfum, să ai o viață a ta! O viață prin care a trecut o cometă ce și-a revărsat lumina ei blândă și frumoasă peste tine! Tu să-i păstrezi ca suvenir doar strălucirea ei trecătoare!”

Dacă știu că ar reuși să treacă peste toate trăirile noastre și citește ceea ce scriu, aș continua...