Spune apă!...

Curge apa peste mine

Spală lacrimi și suspine.

Spune apă! Spune tu!

Poți să-mi speli și sufletu'?

Să iei printre picături

Dureroasele amintiri.

Să-mi lași ca pe un răsfăț

Doar mirosul de acaț

Și parfumul de la flori

Să-mi aducă dulci fiori.

Să presari un praf de vise

Peste dorurile stinse

Boabele de rouă-n zori

Să deschidă drumuri noi

La prânz razele de soare

Să-ncălzească vechi izvoare

Să curgă în prag de seară

Prin buzele de fecioară.

Aripilor cele frânte

Să le-nhami car de cuvinte

Pus ușor pe două roți...

Spune-mi apă! Spune! Poți?

LeiMar (24)

Am plecat spre Israel după ce „făcusem pace” cu Regizorul în urma unor lungi discuții cu părintele Victor. V-am spus că aveam cont pe un site de socializare și acolo l-am cunoscut. Ce ar fi de spus despre el? Dacă i-ați întreba sutele de prieteni pe care îi are în toată țara și pe enoriașii din parohia pe care o păstorește probabil că toți v-ar spune, în același timp și cu aceleași cuvinte simple că preoții ca el sunt foarte rari. Și nu vreau să jignesc pe nimeni din cei care poartă această haină și păstoresc milioanele de creștini. Mi-a ascultat cu multă răbdare și înțelegere toate întrebările legate de suflet, de inimă, de credință. Am vrut să știu dacă există locul acela verde „de unde au fugit toată durerea și suferința”, dacă părinții mei îl găsiseră, dacă bunicul se întâlnise cu ei. Deși aveam deja 26 ani, întrebările mele erau multe și de o naivitate și curiozitate ce mă apropiau de vârsta copilăriei. Părintele a „decretat” că eu eram sora lui mai mică și mi-a cerut ca în discuțiile private să îi spun Victor (ele curgeau mult mai lin așa și erau foarte deschise). Stăteam ore în șir de vorbă. Pe vremea aceea aveam foarte proaspătă în minte lectura unei cărți ( „Pelerinul Kamanita” scrisă de Karl Gjellerup), filmul „Nosso Lar” (recomandat de Gabriel, un alt prieten virtual) și „The Fountain”. Multe întrebări se născuseră și își căutau răspunsurile. Le publicasem pe blogul meu de pe acel site și s-au iscat discuții atât de frumoase și de aprinse între prieteni. Îmi erau foarte dragi aceste dispute vii, pline de pasiune, de suflet. Le prelungeam în privat, cu Victor, în dorința de a le înțelege cât mai bine și de a le modela potrivit personalității și situației mele. Eu aveam credința că există un singur Dumnezeu pentru toți oamenii de pe planeta aceasta dar fiecare îl „adaptase” propriei culturi și nevoi sufletești, îi dăduseră un nume ( Isus, Alah, Budda, etc.) dar în esență el reprezenta Lumina, Iubirea, Bunătatea. Eu l-am numit Marele Regizor și era unul singur ( și pentru Victor, care era preot și pentru Gabriel care era un fel de Gică-contra pentru tot ceea ce era legat de creștinism, el lăsându-se ghidat de Vechiul Testament). Credeam în Regizor dar nu am citit niciodată Biblia (nu am considerat-o lectura care să-mi trezească un interes deosebit la vârsta pe care o aveam. Mă vedeam citind Biblia la o vârstă când ninsoarea îi dă culoare părului), știam că tot ceea ce ni se întâmplă în viață este legat de El chiar dacă firul era invizibil. Eram convinsă că, atunci când ne naștem pe pământ, avem o misiune foarte bine stabilită și nu putem pleca până nu o îndeplinim. Deși, în subconștientul meu știam care era misiunea mea, încercam s-o aduc la suprafață, o întorceam pe toate fețele pentru a o înțelege și a o îndeplini. Nu mi-a fost niciodată rușine să întreb ceva ce nu știam (nu ne naștem atoateștiutori, dar unii dintre noi pun orgoliul mai presus de orice și nu recunosc în ruptul capului atunci când nu se pricep). I-am mărturisit lui Victor că, în eventualitatea eșecului transplantului, dorința mea era să fiu incinerată. Plânsesem atât de mulți ani pe lespezi reci de morminte și nu mai vroiam ca băieții și Alint să facă același lucru. Eu nu aparțineam unei credințe anume, mă născusem creștin-ortodoxă dar indiferent ce religie aș fi îmbrățișat, Dumnezeu era unul singur. Nici părintele Victor, cu toată răbdarea și blândețea lui, nici buni, cu lacrimile ei, nu au reușit să schimbe hotărârea mea. Nu cred că v-am spus vreodată dar, după plecarea părinților mei (poate ați observat că nu folosesc cuvântul „moarte” . Pentru mine ea nu există, este doar viața pământeană și viața eternă), a rămas o avere destul de mare pe care eu am hotărât că o vom păstra până când frații mei vor fi amândoi majori și vor ști cum să-și drămuiască fiecare bănuț. Aș fi putut să dispun de partea mea imediat după ce am împlinit 18 ani dar, undeva, într-un colțișor de minte, cineva îmi spunea că e mai bine să păstrez banii. Am făcut calculele necesare, am pus într-un cont ceea ce era necesar pentru transplant, pentru ședințele de chimioterapie, pentru cheltuielile de spitalizare și pentru cele de cazare ale celor care aveau să vină cu mine și, ceea ce a rămas, am împărțit în mod egal celor doi frățiori. Dacă ați ști cât de greu mi-a fost să-mi fac testamentul. Am fost la notar câteva zile la rând. Am lăsat instrucțiuni foarte clare, totul trebuia să fie așa cum vroiam eu, fără nici o urmă de îndoială și fără loc de interpretări. Nu vroiam să fie conduși de sentimente și de durere atunci când eu voi fi plecată. Nu există mijloace de comunicare între cele două lumi și de aceea am hotărât eu pentru ei. Poate că am fost egoistă și trebuia să le cer părerea dar ei nu acceptau că și eu nu voi mai fi. Nu puteam să plec din țară fără să fi clarificat situația financiară a familiei. Familie, ce cuvânt drag!

Era iar în prag de cutremur. Îmi treceau atât de multe gânduri și idei prin minte, amintiri, vise, zâmbete de copii doriți și nenăscuți. Victor mă ajuta, într-o foarte mare măsură, să le pun în ordine. Se stabilise data transplantului și, coincidență sau nu, era 9 noiembrie, ziua Sf. Nectarie. Buni își pusese toate speranțele în el, se ruga neîncetat. La fel făcuseră și o mulțime de prieteni virtuali care mă îndrăgiseră. Pentru mulți dintre ei, aflați la vârsta pe care ar fi avut-o părinții mei eu reprezentam speranța că tineretul nu este chiar atât de imatur și lipsit de responsabilitate cum părea, iar pentru cei de o vârstă cu mine și chiar mai mici, eram ca o „relicvă”, ceva ce nu mai există decât în poveștile pe care le auzeau de la bunicii lor.

Eu eram așa cum hotărâse Regizorul. O să vă explic altădată, azi am vorbit cam mult. Nu credeți?

Eu

Ieri am fost zbucium,

lacrimă de suflet,

fulg de nea.

Azi sunt nor călător,

rază de soare timidă,

parfum de salcâm

și gust de caisă.

Mâine voi  fi doar 

o amintire

ferecată într-un

vis de iubire.

LeiMar (23)

Să nu vă așteptați să găsiți aici termeni medicali și alte detalii „tehnice”. Permiteți-mi să fiu egoistă și să vă povestesc doar stările mele sufletești, felul în care am hotărât eu să mă lupt cu boala aceasta cruntă. Ea nu vine să te întrebe dacă ești copil, tânăr sau bătrân, dacă ai vise sau coșmaruri, dacă ești frumos sau urât, dacă ești analfabet, ai studii medii sau ești un geniu, dacă ești deștept sau ești un idiot. Te lovește și te macină foarte rapid atacându-te atât fizic cât și psihic. Stai cu moartea atârnată la gâtul tău ca un colier mișcător ce abia așteaptă să te strângă cât mai puternic și să te lase fără suflare. Am început să-i simt strânsoarea chiar din ziua când am primit diagnosticul. Obișnuiam să-i împărtășesc lui Alint toate gândurile mele și toate frământările dar, din ziua aceea, am hotărât că nu voi adăuga tornada ce-mi răvășise trupul și mintea la furtunile ce se iscaseră în sufletul lui. Nu știu dacă a fost cea mai înțeleaptă alegere dar a fost alegerea mea.

Mi-a fost atât de greu să-i spun lui buni, draga de ea. Când am ajuns acasă am găsit-o foarte îngrijorată. M-a condus în dormitor și mi-a spus:

-O să stai în pat până îți trece răceala! O să aibă grijă buni să te faci bine!

-Da buni! i-am spus. Dar nu vrei să stai un pic lângă mine? Să vorbim amândouă? Să-mi pun capul la tine în poală. Tu să îmi mângâi părul, așa cum făcea mama. Mi-e dor de ea, buni! Vreau să-i spun că mă doare sufletul. M-am uitat în ochii ei și am întrebat-o:

-Buni vrei să fii azi mama mea?

-Ce e cu tine puiule drag? m-a întrebat ea în timp ce se așezase în pat , capul meu se odihnea în poala ei și mâna ei trecea tremurândă peste părul meu.

-Buni, tu știi că sunt bolnavă.

-Da pui, dar îți face buni o supă de pasăre și te întremezi imediat. Scăpăm noi de răceală, nu-ți face griji.

-Buni, te rog, ascultă-mă! Nu e doar o răceală. Sunt foarte bolnavă! Am leucemie.

-Nu știu eu ce boală e asta, dar supa mea de pui nu dă greș niciodată! O să vezi!

-Buni, bătrânica mea dragă, dacă boala asta s-ar vindeca așa, ce bine ar fi! Leucemia e cancer buni!

La auzul cuvântului „cancer”, mâna ei s-a oprit din mângâiere și i-am simțit trupul cum se cutremură, apoi a stat nemișcată și a întrebat:

-Cum să ai cancer? Să nu glumești cu mine Leila Maria! (răul era făcut! Buni deja intrase în starea de neliniște: îmi spusese numele întreg)

-Buni, cu astfel de lucruri nu se glumește! Strânge-mă în brațe, te rog, am nevoie de tine acum! Doamne, cât de mult îmi lipsește mama!

Buni m-a strâns în brațe atât de puternic (n-am știut că are atâta forță) și mi-a spus printre lacrimi:

-Adună-te pui! Tu ești Leila Maria! Ești puternică! Așa te știu eu! Nu o să te doboare boala asta! Sunt mulți doctori acum, o să-ți găsești leacul! O să mergi cu Alin, cu David și cu Alex pe la toți doctorii, auzi? Să nu te dai bătută! Mâna ei începuse să-mi mângâie iar părul și lacrimile ei îmi udau obrazul. Am adormit în poala ei și îi auzeam, ca prin vis, rugăciunile spuse printre lacrimi:

-Doamne, Tu, care ești peste tot și toate, fă-o bine! Să nu mi-o iei și pe ea!

Și trupul i se cutremura plângând.

Așa ne-au găsit băieții când s-au întors acasă. Eu dormeam în poala ei și ea mă mângâia, aproape mecanic. Amândouă aveam fețele scăldate în lacrimi.

Ei începuseră deja să facă demersurile, și-au făcut analize pentru compatibilitate în vederea transplantului. Sunaseră și la clinica din Israel. Nu era timp de pierdut. Trebuia să plecăm pregătiți, boala era foarte agresivă și orice oră pierdută diminua șansele de vindecare.

LeiMar (22)

În zilele mohorâte de toamnă și iarnă, când cerul plânge după soarele verii și greutatea norilor se lasă peste umerii tăi, devii melancolic, îți amintești de oameni care ți-au influențat viața pozitiv, de cei ce te-au făcut să plângi și te-au necăjit fără nici un motiv și încerci să înțelegi dacă tot ceea ce tu ai făcut a fost bine sau rău. Vrei să fii obiectiv dar în tot ceea ce este legat de oameni și se raportează la ei va exista întotdeauna o urmă de subiectivism.

Vă spuneam că la logodna noastră nu au participat și părinții lui Alin. Nu am înțeles niciodată de ce (nici nu am îndrăznit să întreb dar persoane „binevoitoare” mi-au spus) mama lui Alin nu a acceptat faptul că el era îndrăgostit de mine și nu vroia să cunoască pe niciuna dintre fetele pe care ea le considera demne de a-i fi noră. Credea că i-am „făcut farmece băiatului”. Nu am judecat-o pentru asta, am respectat-o și am iubit-o chiar dacă dragostea ei de mamă era mult prea posesivă. N-a înțeles că dragostea ce i-o purtam lui Alin era ceva mai presus de orice și nu se putea compara cu dragostea ei de mamă. Eu nu am avut copii dar știu că dragostea de mamă vindecă dureri, ocrotește visele și alungă coșmarurile, pregătește sufletul copilului pentru zborul prin viață și-i sprijină aripile să nu-și piardă penele echilibrului, învață ce-i bunătatea, arată drumul drept și taie spinii răsăriți de nicăieri chiar dacă își sfâșie propriile mâini. Am încercat s-o înțeleg dar m-am lovit de înverșunarea ei, de dorința ei exagerată de a-și vedea copilul însurat cu oricine altcineva dar nu cu mine. Am căutat o cale de acces spre inima ei dar eram atât de prinsă de problemele mele încât nu aveam puterea să găsesc cifrul de la lacătul pus la intrarea bine păzită. Am respectat-o pentru faptul că l-a sprijinit sufletește pe Alint atunci când era dărâmat de agresivitatea cu care evolua boala mea. Puse cap la cap, relațiile pe care le aveam cu ea se limitau la dorința amândurora ca lui Alint să-i fie bine. Nu ne întâlneam foarte des, deci nu a fost foarte greu să avem o relație de bun simț.

După logodna noastră în fața Marelui Regizor m-am simțit mult mai ușurată, nu mai consideram că „trăiam în păcat” cu Alint. Nu eram eu cea mai credincioasă femeie de pe pământ, nu pusesem bazele creștinismului dar undeva, în intimitatea sufletului meu aveam dorința ca tot ceea ce fac în viața mea să fie pe placul Regizorului. Nu respectam tiparele dar nici nu le ignoram. Aveam o înțelegere tacită cu El, eram convinsă că există și este peste tot, știe tot, vede tot. Îl puteam găsi oriunde și oricând aveam nevoie să Îi vorbesc. El mă auzea și mă mângâia pe creștet, îmi îndrepta pașii spre Alint și de acolo venea forța mea de a înfrunta tot ceea ce Regizorul scrisese în scenariul lui pentru mine. Acceptam tot chiar dacă uneori aveam tentative de revoltă sufletească. Cel mai greu mi-a fost să accept diagnosticul doctorilor. După o perioadă foarte solicitantă pentru mine: avusesem niște lucrări de terminat la muncă, Miruna (fetița a cărei bonă eram două zile pe săptămână) avusese nevoie de mine, o meditam la engleză și vroia să-i facă o surpriză tatălui ei pregătind o scenetă cu un monolog, băieții traversau și ei o perioadă de examene, teze, o răceală își făcuse loc și se instalase confortabil în trupul meu suprasolicitat (probabil că era mai mult decât puteam eu să duc) am leșinat și au fost nevoiți să cheme ambulanța. Am crezut că o să-mi revin repede, era suficientă o perfuzie cu calciu și magneziu, câteva antipiretice,câteva analgezice și gata, mă voi întoarce iar acasă. Trupul meu nu își mai revenea și Alint a insistat să mi se facă un set complet de analize. În ziua când au venit rezultatele am simțit că cerul se prăbușește peste noi. Leucemie într-un stadiu foarte avansat. Nici măcar un transplant de măduvă nu garanta vindecarea. Diagnosticul a căzut cu atâta putere încât mi-a fost zdruncinată încrederea în Regizor. Am început să Îl întreb ”de ce eu?”, ”de ce acum?”, ”cu ce am greșit?”, ”spune-mi dacă pot să îndrept greșelile și o voi face!”, ”cum poți să-mi faci asta?”, ”de ce mi-ai dat dragostea și acum mi-o smulgi fără milă?”, ”unde ești?”, ” ce va fi cu băieții? cum se vor descurca?”, ”cum o să-i spun lui buni? Cum va suporta durerea asta?”, ”cum să-l las singur pe Alint?”, ”știi că mă doare? știi?”, ”m-ai înălțat și acum mă trântești la pământ!”, ”ce fel de Tată ești?”, ”de ce nu m-ai luat când mi-ai luat părinții?”. Toate întrebările acestea mi-au trecut prin minte ca un fulger, mâna lui Alint mă strângea tare, vocea lui m-a adus în realitate:

-Vom cere și o a doua opinie și a treia și a patra. Nu vom renunța Maria! Tu ești a mea și vei rămâne lângă mine. Vom merge acasă, vom vorbi cu băieții, cu buni și vom pleca în Israel. Tot ce te rog este să nu renunți niciodată să crezi în El, în mine, în noi. Vom fi NOI mereu! Să nu uiți asta Maria! Hai acasă iubire!

Pe drum m-am gândit la reacția băieților. Mi-am amintit fiecare lacrimă pe care le-am șters-o de pe chip, fiecare poveste pe care am inventat-o pentru ei, fiecare îmbrățișare pe care le-am oferit-o cu dragostea mea de soră devenită ”mamă” peste noapte, de fiecare rugăciune spusă alături de ei în fața candelei, de fiecare privire îndreptată spre stele căutând ochii părinților strălucind între ele. A fost un șoc și pentru ei, nu au putut să-și oprească lacrimile și m-au strâns atât de tare în îmbrățișarea lor de parcă ar fi vrut să mă țină veșnic lângă ei și să-mi dea din vigoarea trupului lor să mă facă sănătoasă instantaneu.