Astăzi
mi-a fost foarte dor de tine și am chiulit de la cursurile Academiei Îngerilor
Păzitori. Am știut că e timpul să îți scriu iar, iubirea mea. Am luat o bucățică
de cer, o pană căzută din aripile mele și o călimară plină cu praf de stele. Am
atât de multe de scris! Nici nu știu cu ce să încep! Și norul acesta nu stă
liniștit deloc. Nu e ușor să scrii pe el! Te-aș întreba dacă ai văzut cât de
frumoasă e marea azi, dacă băncuța din parc a fost revopsită, dacă pescărușii
te-au întrebat de ce mă cauți iar pe bucățica mea de plajă, dacă pomul din fața
blocului și-a reînnoit frunzișul, dacă au înflorit trandafirii sădiți de mine
în grădina de vis a lui buni, dacă ...și... tu nu ai ști la ce întrebare să-mi
răspunzi mai întâi. Am luat călimara, am presărat praful acela de stele peste
norul năzdrăvan, l-am prins ușor de capete, l-am răsucit și l-am legat tacticos
pe cap, acoperind părul în întregime iar pana am înfipt-o ușor în el. O să râzi
dacă m-ai putea vedea. Am un look de vedetă de cinema din filmele foarte vechi.
Mi-am făcut ultimele retușuri și mi-am privit chipul oglindit în apele lacului
la marginea căruia mă refugiez când dorul de tine devine foarte puternic.
Arătam exact ca în ziua în care ne-am căsătorit. Aceeași rochiță albă cu
broderie delicată pe umeri, aceiași ochi verzi-albaștri-gălbui ( ochii mei
căpătau culoarea asta atunci când erai în preajma mea și ardeam de dorința de a
simți atingerea mâinilor tale pe trupul meu), aceleași săndăluțe cu toc subțire
și nu foarte înalt, aceleași buze roșii ce-și așteptau sărutul nerăbdător de
tânăr îndrăgostit nebunește și ... amintirea acelei zile năvălește cu o putere de
nestăvilit.
Eram
foarte slăbită după transplant și ședințele de chimioterapie iar tu încercai să
mă faci să uit de dureri învăluindu-mă delicat cu iubirea ta.
O
simțeam atât de intens! Atâta răbdare, pasiune, tandrețe, bunătate, zâmbete
calde, sfioase, priviri îngrijorate și iubitoare, atingeri ușoare. Îi mulțumeam
Regizorului în fiecare clipă pentru că te adusese în viața mea.
În
ziua aceea m-am trezit în sunetul muzicii (http://youtu.be/MOxpo94X65o ). Erai lângă mine,
mi-ai zâmbit și mi-ai spus:
-În
timp ce asculți melodia, eu te ajut să îmbraci rochița aceasta superbă. Azi am
inclus în programul nostru o plimbare. Cu acordul medicilor, desigur. M-ai
îmbrăcat ușor, ca pe un copil, ai luat o eșarfă albă din mătase, mi-ai așezat-o
pe cap și ai legat-o cu un nod lăsându-i capetele să alunece pe spatele meu
(avea rolul de a mă face să nu fiu jenată de lipsa părului), ai luat un boboc
de trandafir alb, l-ai sărutat ușor și l-ai pus cu delicatețe între urechea mea
stângă și eșarfă, ai luat două steluțe strălucitoare și mi le-ai prins cercei, mi-ai
acoperit buzele cu un lip după ce le-ai sărutat, ai mai luat un boboc
de trandafir îngemănat cu al meu, mi l-ai dat mie, l-am sărutat și l-am agățat
la butoniera costumului tău alb mătăsos. Te-am întrebat unde mergem dar nu ai
vrut să îmi spui. Ai adus un scaun cu rotile, m-ai luat în brațe, m-ai așezat
în el și mi-ai spus:
-Taxi-ul
tău este pregătit și șoferul îți stă la dispoziție! Nu ai voie să te obosești
prea mult, asta a fost cerința medicilor.
Am
plecat și, la capătul culoarului, mi-ai cerut să închid ochii și să am
încredere în tine. Te-am ascultat și, când am deschis ochii, eram într-o sală
de conferințe amenajată și decorată minunat: era împodobită cu buchețele de
trandafiri și crizanteme, scaunele erau acoperite cu mătase. Totul era alb
imaculat. Chiar și oamenii erau îmbrăcați în alb, fețele lor erau senine,
emanau o căldură plăcută, primitoare. Te învăluia un sentiment de ”acasă”.
Ne-am oprit în fața unei mese pe care se aflau o mulțime de trandafiri așezați
într-o aparentă dezordine, câteva registre deschise, un stilou de o mare finețe.
Un bărbat ne aștepta zâmbitor. M-am uitat la tine întrebătoare, m-ai privit ștrengărește
(cum numai tu știai să o faci) și mi-ai spus:
-Astăzi
se împlinește un an de când ți-am făcut prima declarație de dragoste într-un
parc. Îți amintești iubire? Vrei să facem din ziua aceasta o sărbătoare și să
ne unim destinele pentru veșnicie? Spune-mi Maria, vrei să fii soția mea?
Țineai
în mână un buchețel de trandafiri albi așezați într-un cerc perfect în jurul
unui trandafir roșu cu petalele deschise într-o îmbrățișare catifelată a
iubirii. Mi l-ai dăruit tremurând de emoție. Cum să nu vreau, când tot ceea ce
mi-am dorit vreodată era la un cuvânt distanță de a se îndeplini? Ți-am răspuns
cu un zâmbet și am înclinat ușor capul în față, exprimându-mi acordul. Eram și
eu copleșită de emoții. Ca să nu fii nevoit să privești ”de sus” la mine, te-ai
așezat și tu pe un scaun, ai făcut un semn celui care răspundea de ecranul
imens care era pe un perete și în salon și-au făcut apariția buni, David, Alex,
părinții tăi și preotul care a oficiat slujba atunci când ne-am logodit.
Erau îmbrăcați în alb (a fost dorința ta). M-am bucurat atât de mult că au
putut să fie și ei prezenți (grație internetului, acest minunat progres al
omenirii). Toți invitații fiind prezenți, ceremonia putea să înceapă. Am
răspuns foarte emoționați și cu un ”DA” foarte hotărât atunci când am fost
întrebați dacă vrem să fim împreună ”la bine și la rău” (era o formalitate
pentru că noi deja eram împreună). Ai vrut să rostești un jurământ și, privindu-mă
în ochi, mi-ai spus:
-Maria,
iubito, vreau să-mi petrec fiecare secundă, minut, oră, zi lângă tine, să adorm
în fiecare noapte privindu-te și să mă trezesc în fiecare dimineață înaintea
ta. Să-ți zâmbesc înainte de răsărit, să te mângâi și să te alint înaintea
razelor de soare. Te iubesc cum nu am crezut că voi putea iubi vreodată, nu pot
respira aerul dacă nu poartă în el parfumul tău, nu pot zâmbi zilei dacă nu
începe cu tine. Vreau să-mi petrec viața alături de tine, să îmbătrânim
împreună, să ne creștem copiii și să ne iubim mereu așa cum ne iubim. Sau, mai
bine nu, să ne iubim în fiecare zi mai mult decât am făcut-o în ziua
precedentă. Te iubesc Maria!
-Alint,
iubitul meu, sincer, nu știu ce am făcut să merit o iubire atât de mare și
frumoasă. Te iubesc așa cum știu doar eu: simplu, curat, cu onestitate și cu
sufletul așezat în palmele întinse spre tine! Eu nu pot iubi altfel! Și eu îmi
doresc să îmbătrânim împreună dar până atunci avem o viață de trăit, o viață pe
care mi-o doresc plină de iubire, armonie, bucurie, fericire. Știu că o
asemenea viață poate fi doar alături de tine! Te iubesc, Alintul meu!
După
ce am primit felicitările de la toți cei care au fost prezenți, ne-am întors în
cameră, și, pe ritmurile aceleași melodii cu care ne-am început ziua, m-ai
adormit dansând cu mine în brațe, șoptindu-mi la ureche că vrei să-ți trăiești
toată viața iubindu-mă. Mâinile noastre stăteau strânse și purtau bijuteriile
iubirii, verighetele.
Nu
știu de ce, gândindu-mă la ziua aceea, mi-am amintit de versurile lui Adrian
Păunescu:
”Dumnezeu
m-a făcut să cred în tine
Și
să te iubesc,
Atunci
când nici nu existai,
Dumnezeu
mă lasă și acum să cred în tine
Când
tot ce există în jurul meu cu adevărat
Există
datorită credinței mele
Că
mă agăț de tine
Când
sunt gata să mă scufund,
Tocmai
atunci
Când
tu nu existai,
Puternica
bucată de lemn
Din
istovitul trunchi care sunt.”
Simțămintele
mele regăsite în fiecare cuvințel. Ce păcat că nu sunt ( am fost) poetă!
