Bună
pui! De fapt, eu nu mai știu cum să încep azi povestea mea (a noastră). Pentru voi,
cei rămași acolo, timpul are o altă unitate de măsură. Pentru mine, parcă ar
sta pe loc, inert. Nu mai curge decât luând forma amintirilor, nu se dilată, nu
se comprimă. Verbele își amestecă conjugarea, vin în dezordine, ba la trecut,
ba la prezent (și-au pierdut doar viitorul), cuvintele capătă o altă
semnificație, unele strigă, altele șoptesc, cele mai multe rămân nerostite...dar
ceva rămâne neschimbat pentru veșnicie: dragostea noastră. Deși totul s-a
transformat în amintiri (dulci sau amare) eu încă mai vibrez la ecoul produs de
ele în goana aceasta nebună prin timp. Știu că doar tu înțelegi cu adevărat
ceea ce scriu eu acum. Ceilalți citesc și vor să afle destinul (nedrept, spun
unii) unei fete (specială, spun ei - foarte normală, spun eu) cu care s-au
întâlnit în lumea virtuală. Le-am povestit ceea ce trăiam pentru că i-am
considerat prietenii mei, i-am vrut parte din scurta mea viață și au intrat în
ea cu căldură și sinceritate (unii). Mi-e greu să scriu azi pentru că sunt amintiri
dureroase pentru amândoi. Se spune că, cei care pleacă în alte dimensiuni ajung
în locul acela verde „de unde au fugit toată durerea și întristarea” dar eu
sunt tristă și amintirile mă dor. Cum să nu te doară când, în noaptea în care
am adormit fericită dansând în brațele tale, proaspăt căsătoriți, cu
verighetele strălucind la degetele noastre, m-am trezit îmbrățișându-i pe ai
mei la granița dintre două lumi. Trupul îmi rămăsese captiv în pat, rece, toată
căldura mea se chircise în palma mâinii stângi pe care o țineai cu încăpățânare
atât de strâns. Medicii încercau să te desprindă de el și tu strigai sfâșietor:
-Maria,
iubito! Ce ai? De ce ești rece? Să nu pleci! Doamneee! De ce? (erai în genunchi
lângă pat și te rugai, aproape că te-au târât afară medicii, ca să poată să-și
facă treaba) Să nu mi-o iei! Mai dă-ne timp! Nu mă pot întoarce acasă fără ea!
Te rog Doamne! Eu nu știu rugăciuni, dar Tu le poți citi în
lacrimile mele. Dă-mi-o înapoi, te rog! Lasă-ne măcar pentru un timp fericirea
căsătoriei noastre!
O
aripă de suflet își dorea zborul liniștit și odihnitor lângă părinți dar
cealaltă era ancorată în palma stângă. Căldura ei a fost cea care a înclinat
balanța spre viață. (Regizorul hotărâse să ne mai dea un timp de fericire dar
îmi lăsase mie iluzia că alegerea îmi aparține. Cât de puțin îmi trebuia să mă
consider un om fericit!) Nu puteam pleca, erai atât de răvășit! M-am reîntors
în trupul meu slăbit de boală și suferință dar am știut, încă din acel moment,
că era pentru o perioadă limitată de timp. Intrase în mine o scânteie de lumină
sfântă și blândă de colțișor de Rai însoțită de o dorință de a rămâne lângă cei
dragi până când se va auzi valsul ceresc. Am deschis ochii pentru câteva
secunde și ți-am zâmbit. Lacrimile tale și-au oprit pentru puțin căderea împiedicându-se
de zâmbetul tău timid:
-Te-ai
întors! Să nu mai pleci niciodată Maria! Să nu mai pleci! îmi spuneai printre
suspine. (Erai ca un copil ce își cerea mângâierea. Doamne! Cât de mult te
iubeam în momentele acelea! Dureros de mult!)
