Să nu mă-ntrebi...

Să nu mă-trebi nimic.
Ia-mă de mână și
hai să împodobim bradul.
Arată-mi cum se face.
Pune privirile tale
luminițe multicolore.
Adună beteala din nori
și arunc-o în dezordine.
Zâmbetele tale ștrengare
artificii de stea.
Globuri, ochi de spiriduș.
Și... pentru că e un brad imaginar,
să-i punem în vârf o dorință.
Să n-o spui nimănui!
Nici măcar mie.
Nu se va îndeplini.

Dilemă

Penelopă așteptându-l pe Ulise
 în mijlocul mării
țesea trăgând vatalele cu
puterea visului la pătrat
dar pânza i se destrăma
(nu avea o Ană ca jertfă
între firele destinului?)

Sau...

ea a fost cândva o Ană
delicată, diafană
cu ochii căprui
un picuț verzui
priviri pline de stele
rătăcite prin zăbrele
mersul legănat
poate cam săltat
visele mănunchi
căzute-n genunchi
sufletul plăpând
chircit într-un gând
zâmbetu-i o rară floare
aducea raze de soare
aruncate curcubeu
peste-o inimă de leu.

Plutești...

Plutești pe un nor de gânduri
și atingi pământul doar așa ...
la o intersecție de cuvinte.

Te miști cu viteza melcului lumină
pe-o aripă gri de vânt nebun.

Cauți marea cea mare,
delfinul acela cu ochi
jucăuși și zâmbet de soare.

Întâlnești rechini cu ochi răi,
dinți mici  și ascuțiți
așteptând să se înfrupte din tine.

Auzi țipătul pescărușilor și te întrebi
ce vor să spună în griul acesta
atât de șters din minți.

Și nisipul este gri sau...
Iar ai încurcat nuanțele, minte jucăușă?

Zâmbet timid

Îți culeg zâmbetul ca pe o
floare rară și-l ocrotesc
în căușul palmelor.

Aprind candela amintirilor
șoptind rugăciunea cântec
de leagăn în poala copilei
cu dor de mamă.

Alint inocența îmbătrânită
și-mi trec mâna peste
gândurile riduri de suflet.

Un curcubeu oprește
ploaia ochilor tăi și-un
soare cărunt încălzește
tâmplele tale.

Știi? Chiar și el a dansat
privind de sus, zâmbind.
Așa... ca tine.

Tablou

capăt de lume
clipire de geană pe deal
aruncătură de copaci goi
leagăn de reproș alint
sare pe zare
așa...din întâmplare
veste poveste
ochi de deochi
zâmbet descântec
soare răsare
lună s-apună
stea ce străluce
iubire aduce
aripi de vânt
suflet alint

fără cuvinte

colecționez  tăceri diamantii
priviri de smarald cu
inserții de chihlimbar
buze rubinii cu
arome fructate
cunună falsă
de spice aurii
argintată la tâmple
râuri de vise
tocite-n coate
săpate-n frunte
cu nepăsare
aripi rahitice de
dor călător
fluturi de-opal
orbiți din senin
atât de plin
tăceri prețioase
vouă mă-nchin

Suflet de copil (10)

Știi, Ană, azi e una din zilele acelea când, fără să faci aproape nici un efort, toate cuvintele existente în gânduri și idei lăsate libere să călătorească prin Univers, vin și se așează singure și perfect ordonate în vârful degetelor ce aleargă vesele pe tastatură. Ești cu un an mai bătrână, au mai apărut niște riduri (le porți la vedere, fără nici o jenă), poate că ai devenit mai înțeleaptă sau, pur și simplu, te-ai trezit dintr-un „somn” letargic transformat în coșmar. De dimineață, te urmăresc câteva vorbe (ți-ai dori să le poți striga dar ele sunt șoptite, chiar mute, ai rămas cu dorința asta nebună de a le înghite înainte ca ele să fie spuse și să rănească pe cineva; preferi să fii tu rănită, spinii lor rămânând, de multe ori, adânc înfipți în suflet.) Se apropie toamna și..ce dacă! Ai avut-o mereu în suflet, nu-ți este străină, doar că, de ceva vreme, o înlocuiești cu primăvara cea blândă și ireal de frumoasă. Ea prevestește o vară cu vise mature, realizabile, palpabile. Întinzi mâna în așteptarea destinului și deja, un ochi te vede bunică, un altul te vede cu părul nins, iar mintea ta, care înregistrează toate vorbele, nu poate uita unele care, deși a trecut mai mult de un an, încă te mai înțeapă cu spinii foarte ascuțiți.

-Când faceți reproșuri cuiva, puneți toate cuvintele în balanță și luați în calcul greutatea lor! Cuvintele, odată eliberate, nu se mai întorc...se fixează în locul pe care ați vrut să-l atingeți cu ele. Să nu uitați asta niciodată!

Ce păcat că, atunci când orgoliile iau locul rațiunii, nimeni nu-și amintește de sfaturile tale și, când auzi vești despre oameni care se îmbolnăvesc sau trec pragul spre o altă dimensiune, se răsucesc în suflet spinii lăsați de ele: „Mă însor! Indiferent dacă ești lângă mine sau nu!” Ce grele și răscolitoare! Ce hemoragie devastatoare declanșează! Viața e atât de scurtă, cu suișuri și coborâșuri neprevăzute, încât te trezești rugându-L pe Dumnezeu să nu le fi auzit niciodată, să-ți ofere seninul care să te învăluie în așteptarea iernii, să-ți hărăzească mai multe bucurii în detrimentul necazurilor, să-ți deschidă atât de mult ferestrele sufletului încât să oprească rotirea acelor spini. Intensitatea trăirilor tale e atât de mare (îți ceri scuze dacă repeți unele cuvinte prea des, speri doar să nu devină deranjante atunci când sunt citite.) încât rămâi foarte marcată zile întregi și, ca de obicei, nu observă nimeni. Poate doar fecioara ce trăiește întotdeauna în tine, atentă la toate fluctuațiile sufletești. Acum ești tentată să folosești și celebrii „emoticoni” în speranța puerilă de a fi înțeleasă corect. Tu nu cauți vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă rău în viața ta, știi că ești singura răspunzătoare pentru asta. Ai uitat de respectul de sine, ai ales să fii doar fiică, soră, soție, noră, cumnată, mamă, în detrimentul a ceea ce ești de fapt: FEMEIE. Ai îmbătrânit Ană, chiar dacă sufletul a rămas adolescentin în esența lui. Acum poți să spui cu ușurință cuvintele care se plimbă prin mintea ta:

Aprinde candela mamă

și roagă-te tăcută

mulțumește-I că m-a trezit

din coșmar (în miros de urină

proaspătă). Te-a auzit întrebându-L

„Unde ești? Dă-mi-o înapoi!”

Te-a auzit întrebându-mă:

„nu te-ai gândit la mine?”

M-a auzit spunându-mi mie:

„Gândește-te un pic

doar la tine! Un PIC

cu valoare adăugată

în TIMP.” Flacăra ei

stabilește echilibrul.

Tac(tic)

la polul iubirii
se face tot mai frig
inima a intrat în concediu
s-a lepădat de privirile
prea obraznice și a găsit
izbăvirea în marea
din muntele viselor
plecate în sensul invers
tic...
tac(tic)
tic-tac
tac...tac

Cine te va stinge?

negru de mânie
scapără fulgere până'n
pământ zguduindu-l
din toți rărunchii

lacrimi șiroaie cad
în torente furioase
să nu te aprinzi, auzi?
cine te va stinge?

dorul?
gândul?
norul?
vântul?

raza de soare
ce cade sfioasă
pe alba ta floare
fin s-o miroasă?

firul de iarbă?
falnicul nuc?
bobocul de nalbă?
singuraticul cuc?

Suflet de copil (9)

Azi e duminică...Ți-ai aprins candela, ai spus „ Tatăl nostru”, ai privit flacăra și te-ai întrebat cum de credința ta a rămas atât de vie, inocentă, rudimentară chiar dacă ai crescut într-un sat fără biserică și, implicit, fără preot. Îți amintești că nu știai nici măcar cea mai cunoscută și uzitată rugăciune ( ai învățat-o cu puțin timp înainte de cununia ta religioasă, de rușine. Auziseși de la alte cunoștințe că, în timpul cununiei, preotul o punea pe mireasă să spună „Tatăl nostru” și nu vroiai să te faci de râs.) Nu știi dacă ești un bun creștin, dacă viața ta a fost ”ghidată” de anumite norme religioase. Nu găsești în amintirile tale nici o slujbă de Înviere sau de Crăciun (nu aveau unde să se țină), dar auzi ecourile colindelor, cetele de copii umblând din casă în casă, cântând și așteptând un bănuț (erau monede de 25, 50 bani, bancnote de un leu și, extrem de rar, bancnotele de 10 lei sau 25 de lei de la rudele care erau mai înstărite. Nu se putea vorbi despre bogăție într-un regim comunist care promova egalitatea între oameni.) Așteptai cu nerăbdare să auzi „Sub seninul cerului”, „Steaua” sau să asiști la mica reprezentație teatrală despre „Irod împăratul” făcută de cetele de tineri. Nu știai povești despre Moș Crăciun (nici nu știai cine este) dar îl așteptai cu nerăbdare pe Moș Gerilă. Venea în fiecare iarnă, aducea portocale sau dulciuri, foarte rar câte un articol de îmbrăcăminte. În perioada sărbătorilor (de iarnă sau pascale) părinții tăi mergeau în vizită la rudele care erau mai mari în „grad” (bunici, frații bunicilor, veri). Uneori, mergeați și voi. Chiar dacă erați prezenți sau nu, fiecare dintre voi primea câte un bănuț, cu valoare mai mare sau mai mică, doar până la o anumită vârstă ( de regulă, paisprezece ani. După ce intrai în posesia buletinului de identitate, se considera că erai destul de mare și nu mai primeai bănuțul). Zâmbești când închizi ochii și revezi scena când surorile tale primeau bănuții și tu erai plină de regrete că ai crescut îndeajuns de mult încât să fii „tăiată de pe listă”. Cândva, în timpuri demult uitate, satul natal avea o biserică imensă. Tu nu ai cunoscut-o decât în ruine. De multe ori vă jucați „v-ați ascunselea” în curtea ei și erați avertizați să nu intrați în biserică, să nu se surpe peste voi. Când îi spui unui copil că nu are voie să facă ceva, el va fi tentat să facă exact opusul. De aceea și voi făceați același lucru. Vă ascundeați după zidurile ei din cărămidă. Nu de puține ori erai fermecată de privirile blânde ale sfinților din picturile de pe ziduri, picturi ce se încăpățânau să rămână vii în ciuda ploilor ce cădeau nemiloase peste ele, a frigului ce le ținea lipite de pereții ce stăteau să cadă. Te cutremuri la gândul că existau oameni care smulgeau cărămizi din trupul ei și își făceau cuptoare din ele. Ce gândeau când făceau asta? Pleoapele se lasă încet peste ochi și blândețea chipului unui Dumnezeu pe care tu îl știi bun și iertător, cu mâna dreaptă întinsă deasupra ta, te însoțește mereu. Nu ai citit niciodată Biblia și nu știi dacă o vei citi, nu mergi în fiecare duminică la biserică ( și nici nu cauți scuze pentru faptul că nu faci asta) dar credința ta este vie, închisă în ochii copilului din tine, purtată de un suflet ce-l vede pe Dumnezeu în tot ceea ce-l înconjoară. Dacă vrei să-l găsești pe Dumnezeu îl cauți în natură și îl găsești: în narcisele galbene ce-și împrăștie parfumul prin toată curtea, în ciripit de păsărele, în florile de cais, prun, măr, gutui, în luminițele eolienelor ce se aprind în fiecare seară formând o ghirlandă deasupra orizontului, amestecându-se cu strălucirea stelelor în fiecare noapte, în lumina blândă a lunii, în zâmbetul copiilor tăi, în privirea tristă a mamei,  în hainele ei îndoliate ani la rândul, în lacrimile ei, în lacrimile tale, în razele de soare ce te îndeamnă la plimbare și visare, în valurile mării, în șoaptele ei. Ai certitudinea că El este în toate și nu te va certa că nu îi calci pragul casei (ai fost de câteva ori la biserica din sat și nu ai putut să asculți slujba pentru că femeile care erau prezente nu se puteau abține de la bârfă). Îți faci semnul crucii de câte ori simți că El își dorește asta și nu pentru că trebuie. Credința nu se impune. Pur și simplu se primește într-un suflet pe care încerci să-l păstrezi pur în ciuda tuturor răutăților. Dumnezeu e unul singur și e în noi, în fiecare. Ce păcat că unii dintre noi Îi ignoră prezența chiar dacă au crescut în biserici, lângă biserici, alături de preoți, printre oameni... 

Suflet de copil (8)

Lăsând la o parte realitățile, te întorci iar în satul natal, în anul acela atât de nefast, 1982, când ai hotărât să o iei de la capăt. De la care capăt? te întrebi acum, răscolind amintirile. Erai elevă în clasa a VIII-a și te pregăteai pentru primul tău examen în viață. Ai aruncat toate amintirile la groapa de gunoi a sufletului (probabil că toți avem un astfel de loc unde îngropăm ceea ce ne face rău). Ai început să înveți toate comentariile la textele din manualul de limbă și literatură română. Nu ți-a plăcut niciodată metoda aceasta de a învăța – ca un robot, ”mot a mot”, fără să-ți pui în valoare propria ta gândire, propriul raționament. Îți spuneai că, dacă nu vei reuși să te faci doctor, vei fi dascăl. Un dascăl cu deschidere spre elevii săi, un dascăl ce ar fi încurajat discuțiile libere la clasă. Nu i-ai fi întrebat niciodată dacă știau ce a vrut să spună autorul prin metaforele folosite în creațiile sale. I-ai fi încurajat să spună ce simțuri, ce imagini le-a trezit autorul în subconștientul lor. Cât de tare a vibrat sufletul lor atunci când au lecturat textele respective. Credeai că asta era o problemă deficitară a învățământului, deși ai avut niște dascăli extraordinari, elevii nu erau încurajați să gândească. Poate că era o strategie politică a comuniștilor aflați la putere de mult timp. Viitorii muncitori trebuiau să gândească toți la fel, fără sclipiri de geniu. Poate geniile nu se nășteau în învățământul rural dar erau copii foarte inteligenți. Ți-ai fi dorit să înveți limba engleză dar în programa școlară erau doar limba rusă și franceză. La limba rusă aveați o profesoară calificată, o lipoveancă zdravănă, blondă, cu ochii un pic șașii întotdeauna conturați cu creion negru, cu buzele acoperite cu ruj roșu și cu o voce caldă și dulce, aproape îngerească. Avea o metodă foarte originală de a vă învăța alfabetul, prin cântec (chiar și în ziua de azi, dacă te-ar întreba cineva dacă mai știi alfabetul rusesc, l-ai cânta de la cap la coadă cu entuziasmul din copilărie). La limba franceză, aveați profesori suplinitori care învățau odată cu voi. Cum să înveți să scrii și să citești corect într-o limbă străină dacă profesorul învață odată cu tine regulile de citire și scriere? Uneori, voi elevii, deveneați profesori. Era amuzant, dar acum, când vrei să-ți amintești cuvinte sau expresii franțuzești, nu-ți poți opri gustul amar ce-ți năpădește amintirile. La matematică ați avut un profesor extraordinar. Era și directorul școlii, făcea meditații după ore cu cei care vroiau să-și fixeze bine în memorie toate cunoștințele, dar îi reținea ( ca un fel de pedeapsă) și pe cei care veneau la ore cu temele nefăcute sau teoremele neînvățate. Ai avut și tu parte de ”tratamentul” acesta, o singură dată, nu ai știut ”teorema lui Pitagora” și ai fost pedepsită. Zâmbești când îți amintești reacțiile celorlalți elevi când te-au văzut rămânând  după ore la ”arest”. Cea mai bună elevă a școlii, la matematică, era lângă ei.

Dincolo de seriozitatea de care trebuia să dai dovadă la școală, erai totuși un copil. Chiar dacă învățătura era pe primul plan, nu uitai să mai citești o carte care să te poarte prin locuri necunoscute și pline de aventuri, nu uitai s-o ajuți pe mama la treburile gospodărești și să-ți împletești visele în mașina de tricotat, inventând modele noi și frumoase pentru bluzele pe care le vindeați. Când se apropia înserarea, cetele de copii se adunau la joacă, pe terenul din fața morii, lângă magazinul din sat. Se încingea jocul cu mingea, ”cele nouă pietre”. Mulți dintre voi poate își mai amintesc de jocul acesta. Se alegeau nouă pietre, care să stea bine una peste cealaltă (când nu le mai găseau, furau câte o olană de pe grajdul vecinului și  o spărgeau cu grijă), se lua o minge din aceea mică, de cauciuc, pe care o țineau într-o singură mână, se făceau echipele, care, de multe ori , aveau câte cinci membri (erau mulți copii pe vremea aceea, fiecare familie avea câte trei sau patru), se așezau pietrele una peste cealaltă și jocul putea să înceapă. Fiecare echipă își alegea un lider care trebuia să arunce mingea și să împrăștie pietrele. Aveau dreptul la trei aruncări. Dacă nu nimereau pietrele, echipa cealaltă prelua jocul. Când pietrele erau lovite, cel care făcea asta le împrăștia cât mai departe iar ceilalți alergau cât mai departe posibil. Împrăștierea pietrelor se făcea foarte rapid și imediat se striga ”stop”. Când se auzea cuvântul, fiecare membru se oprea din alergat și cel care avea mingea, trebuia să-i elimine pe rând, pe toți. Cel lovit ieșea imediat din joc și până era recuperată mingea, ceilalți încercau să refacă micul munte din pietre. Câștiga echipa care reașeza pietrele sau cea care elimina cu mingea pe membrii celeilalte. Cel care termina de așezat pietrele, ridica mâinile sus, a ”victorie”, striga: ”nouă pietre!”și avea dreptul să ”dețină” mingea. Era foarte disputat jocul și se făcea o hărmălaie de răsuna tot satul. Noaptea se așternea încetul cu încetul și fiecare copil pleca spre casă numai după ce auzea chemarea răstită a mamei lui: ” -Hai acasă! Nu vezi că s-a înnoptat? Cum mai vezi mingea?”  Trebuiau să se miște foarte rapid: spălat, luat masa, făcut ghiozdanul, verificat temele. Totul până se dădea stingerea. Pe bune! După ora 20,00 comuniștii lăsau satele în întuneric. 

Ruine...

Ne jucam " v-ați ascunselea" în altar
Să nu vă prindă noaptea acolo!
Au făcut cuptoare cu bucăți smulse din tine
Credeau ca vor avea pâine sfințită în fiecare zi.
Ochii sfinților au înghețat peste ani în pereții scorojiți
Ce Ană au găsit la temelie?
A rămas viu doar clopotul...
Daaannng! Daaannng!
Bate lung și rar.
A mai plecat un creștin.
"Să nu vă ascundeți în biserică!
Va cădea peste voi. "
Și iarba va fi atât de verde
Și semnul crucii pe ruinele vechi de când...?
....ești lângă mine și nu mai pleci nicicând.
Ochii Tăi și-au lăsat blândețea pe chipul
copilului speriat de altarul în ruine.

Florica...

Ce sentiment frumos am trăit când i-am văzut ochii!

- Uite mândro! așa îi spun eu Floricăi, o fetiță de nouă anișori, un copil ignorant și analfabet pentru că părinții ei sunt la fel, pentru că nu au o casă unde să stea și au venit de o săptămână la noi. Când au venit erau murdari și nespălați de aproape două luni! A trebuit să le explicăm, așa cum faci cu copilașii cei mici, că trebuie să fii curat, să folosești apa și săpunul în fiecare zi, că nu trebuie să țipi ca să fii auzit, că poți fi respectat dacă respecți, că nu te ceartă nimeni fără motiv, că paltonul se poartă iarna când este frig, că atunci când e cald te îmbraci cu haine subțiri și că aceste haine trebuie să fie curate și să fie îmbrăcate pe un trup îmbăiat în fiecare zi . A fost greu, dar am reușit! Florica este o fetiță frumoasă, cu o minte de copil de patru ani într-un trup de nouă ani. Dar nu este un copil retardat, este doar un copil needucat, un copil care nu a fost la școală, un copil care a trăit printre animalele pe care le îngrijește tatăl ei. I-am adus niște haine pe care le-am luat de la finuța mea. I le-am arătat, pe fiecare în parte și i-am urmărit privirea. Mi-a fost dragă, atât de dragă încât aș fi vrut s-o strâng la piept așa cum și-a strâns ea hăinuțele pe care i le-am adus. Avea ochii extraordinar de frumoși!

- Vezi, Florica , ce haine frumoase ți-a adus tanti? o întreabă mama ei. Hai să le punem în punguță, să nu le murdărim!

- Le țin eu!  a răspuns fetița. Își ținea hăinuțele strâns în brațe, își îngropase fața în ele mirosindu-le și ochii ei străluceau de fericire!. Nu știu dacă mi-a fost dat vreodată să văd atâta bucurie în ochii unui copil, bucurie datorată unor simple hăinuțe.

- Florica, știi ce te rog? Îi spui mamei să-ți facă baie și apoi îți probezi hăinuțele acestea, da?

-Da, tanti! mă aprobă ea privindu-mă sfios.

După aproximativ o oră, sună la sonerie cu un pretext insignifiant doar ca s-o văd îmbrăcată cu hăinuțele ei.

- Ai văzut ce frumoasă ești când ești curată și îmbrăcată cu hăinuțe la fel de curate? Chiar ești o fetiță frumoasă, Florica!

- Tanti, știi ceva, mama mi-a spus că dacă mai trec câțiva ani, mă mărită!

Tresar când îi aud vorbele, mă cutremur și-i spun:

- Nu, Florica, cum să te măriți? Ești un copil! Trebuie să mergi la școală, să înveți să scrii și să citești, ai timp să te și măriți! Of, copile, măritată ai să fii o viață întreagă! Timpul acesta acum, e timpul pentru învățătură!

- Dacă mă lasă tata, o să merg la școală!

- Să mergi copile! Să mergi! Așa vei învăța să scrii, să citești, să vorbești frumos, să te porți frumos! Cine știe? Poate că într-o zi vei fi o femeie celebră!

Nu știu dacă a înțeles toate vorbele mele, dar știu că aveam în fața ochilor un copil fericit! În lumea ei, limitată de multe nevoi, fericirea fusese adusă de niște hăinuțe. Atât de simple dar inegalabil de frumoase pentru ea!

Suflet de copil (7)

-Offf, Ană! Cât de mult trebuie să privești în oglinda asta care nu-ți arată decât ridurile ce și-au făcut loc pe fața ta odată cu trecerea anilor? Vrei să vezi ridurile adânci ale sufletului? Nu știi că oglinda nu le poate reflecta? Cauți să prinzi în flash-uri orbitoare amintirile încuiate în sipetul unui suflet plin de răni. Te gândești de ce unii spun că ești frumoasă când tu nu ai simțit asta niciodată. De fapt, ce este frumusețea? Tu știi că este inocență, zâmbet de soare reflectat pe chipul copilului din noi, puritate... Totul este relativ, nimic nu are o certitudine. Frumusețea, așa cum o vezi tu, pentru alții poate însemna urâțenie. Îți spui că ai șters tot din minte ca să poți continua să trăiești dar de ce  acum, după atâția ani, cauți (cu disperare) să înțelegi unde ai greșit (dacă ai greșit), de ce educația aceasta aproape  rudimentară și care amintește, oarecum , de vremuri demult apuse pentru multă lume, a lăsat urme atât de adânci în sufletul tău. De ce, uneori, te simți atât de pustie, înconjurată fiind de oameni dragi, atât de absentă din viața ta, deși dureros de prezentă. Știi, Ană, tu ești... complicat de simplă. Îți vine să râzi, nu-i așa? Și...chiar o faci. Râzi și te întrebi de ce ai făcut prostia (abia acum realizezi că e o prostie) să uiți de respectul de sine, să devii, încetul cu încetul, o femeie resemnată, plafonată și plină de frustrări , o casnică dar nu o gospodină perfectă (pentru că ai unele „revolte” ). De ce ai uitat de toate visele tale? Chiar și de acela numit iubire (visul de care îți este dor în fiecare secundă. Se poate să-ți fie dor de ceva ce nu ai avut și nu o să ai niciodată? Să-ți fie dor să-l privești în ochi și el să știe dacă în sufletul tău e liniște sau e furtună? Să-ți fie dor să-i povestești tot ce ai făcut în fiecare secundă a vieții tale și el să te asculte fermecat, să se bucure odată cu tine, să-i vezi tristețea pe chip când tu ești supărată și să-i scapere privirea de dorință când tu ești viață doar pentru el? Să-i poți spune că vrei să vezi lumea prin ochii lui și el să-ți spună că o vei vedea dacă te uiți în oglindă. ”Da, ai înțeles, Ană, tu ești lumea mea!”) Ce vis frumos și ce realitate dură! Nu-ți mai plânge de milă, Ană! Sunt și alte femei care au aceeași soartă ca tine. Dar ție nu-ți pasă, sau lași să se vadă nepăsarea când sufletul tău e plin de revoltă, clocotește, arde, plânge și apoi moare câte puțin în fiecare zi, cu fiecare vis neîmplinit, cu fiecare cuvânt nespus, cu fiecare privire rănită, cu fiecare lacrimă căzută pe un loc rece, nepăsător. Îți spui, de multe ori, că exagerezi, că te victimizezi, că nu e totul așa cum vezi tu. Cauți o explicație obiectivă. Nu știi unde o poți găsi, te privești în oglindă și te rogi ore întregi de ea să-ți arate colțul acela de suflet unde ai închis amintiri dragi sau dureroase, te revolți că nu le poți vedea (așa, ca un film, la cinema) și îndrepți ochii către El (e mereu lângă tine , chiar dacă nu știi să te rogi, Îi vorbești ca unui prieten și știi că Te aude chiar dacă nu Îi vei auzi niciodată vocea). El îți vede chiar și lacrimile de suflet. Acelea de... copil cuminte.

Suflet de copil (6)

Anul acela, 1982, fusese nefast pentru Ana. Nu își pierduse doar încrederea în oameni ci mult mai mult. Două persoane la care ea ținea foarte mult au plecat într-o călătorie din care nimeni, niciodată, nu s-a întors. Una dintre ele era bunicul Mitu, fratele bunicului din partea tatei. Era un munte de om, cu un dar aparte. Îi plăcea să cânte la cimpoi. Când cimpoiul era umflat și primul sunet se auzea, pe fața lui buni Mitu înflorea un zâmbet larg, trăsăturile aspre ale feței i se relaxau și ochii căpătau o strălucire atât de vie încât ai fi crezut că toată bucuria de a trăi se năștea din ei. Era o încântare să-l asculți și să-l privești. Ținea foalele cimpoiului sub brațul stâng și degetele i se mișcau cu voioșie pe fluier. Din când în când mai sufla în cimpoi să-i ”împrospăteze armonia”. Piciorul drept bătea tacticos ritmul. Uneori, prin mintea de copil a Anei  trecea un gând năstrușnic: ”O să-l calc pe buni Mitu pe picior să nu mai poată ține ritmul. Oare va mai ști să cânte?”. Ceea ce nu știa Ana era că buni Mitu ar fi cântat și cu picioarele legate, atât de mult îi plăcea să o facă. Muzica lui se auzea peste tot și doar cei care erau surzi nu începeau să danseze.  De ce oare tot ce e frumos trebuie să dureze puțin? Bună Mitu s-a îmbolnăvit într-o zi și a început să slăbească. Muntele de om devenise un schelet pe care atârna o haină numită piele și ochii lui își pierduseră orice urmă de viață. Înainte de a se stinge, a avut nunta fetei lui mai mari și a vrut să mai cânte o dată la cimpoi. I l-au umflat și i l-au fixat sub braț. A început să cânte și toți mesenii s-au ridicat la dans privindu-l. Zâmbetul lui altădată fermecător acum era chinuit, doar ochii lui mai scăpărau flăcările vieții. Nu a avut forța necesară să își termine cântecul și câteva lacrimi de neputință i s-au prelins pe obraz. Au plâns mulți și l-au aplaudat cu toții. Merita! A plecat pe 2 iulie, într-o zi toridă de vară, după o prea lungă suferință. 
Vara a trecut relativ repede cu teme, lecturi suplimentare  și tricotat. Cumpăraseră o mașină de tricotat nemțească, cu 360 de ace, manuală. Învățase să tricoteze și inventa modele. Îi plăcea să facă asta dar uneori era foarte greu. Clienții pe care îi aveau aduceau materialul lor care era lâna toarsă în casă. Nu era toarsă uniform , cu firul întins frumos, era ba groasă, ba subțire. Firul acesta tors inegal făcea mașina să se poticnească și ea trebuia să-i împingă mecanismul cu și mai multă forță. Trupul ei, încă în formare, resimțea asta din plin. Nu se plângea, doar își scutura brațul drept , ofta din greu și o lua de la capăt. A început școala și Ana intrase în ultima clasă de gimnaziu, a opta. Trebuia să învețe mai mult și să se pregătească pentru examenul de admitere la liceu. În luna octombrie, aproape de Ziua armatei (25 octombrie), mama a primit un telefon prin care era chemată să-l viziteze pe singurul frate pe care îl mai avea. Era o explicație foarte vagă. I se spunea că e bolnav și că trebuie  să-l convingă să meargă la medic. Fratele mamei era un om isteț,tăcut și cu mult bun simț. Avea patru fete pe care le iubea nespus de mult. Pentru ele se îmbarcase și plecase peste mări și țări. În primul lui voiaj a rămas acolo dar, după câteva luni, măcinat de dorul pentru fete a făcut greșeala de a se întoarce în țară. Începuse să fie urmărit de securitate, anchetat, persecutat. Fiind un om simplu, a cedat psihic. I-a încolțit în mintea lui fragilă că va rezolva toate problemele pe care le are doar dacă își va atârna ștreangul de gât. Mintea lui intrase într-un labirint și asta era pentru el singura ieșire. Nu vă puteți închipui cum a plecat mama Anei. Îngrijorată și îngândurată pentru că nu știa în ce stare îl va găsi. A ajuns la el acasă dar nu a reușit să-i vorbească. Era plecat. S-a întors acasă și după o săptămână, pe 26 octombrie, a primit cumplita veste. Fratele ei nu mai era. O durere fără margini s-a așternut peste mama. Mintea ei nu vroia să accepte pierderea și a cerut să asiste la autopsie. Credea că numai așa va reuși să accepte. S-a așezat într-un colț de ușă și privea cum își face treaba medicul legist. Atunci când acesta îi examina organele interne o puteai auzi pe mama șușotind: ” Of, frățioare, uite inima ta! Te doare? Și ficatul, și splina, și plămânii...nu te mai doare nimic acum! De ce? De ce nu mi-ai spus? Aș fi făcut să nu te doară! M-ai lăsat singură! De ce frățioare? Ce blestem e ăsta Doamne? Unde ești acum?” Au încercat să o ia de acolo dar nu au reușit. Se agățase de ușă și ochii ei se fixaseră pe trupul lui. A urmărit tot cursul procesului de autopsiere. Apoi l-a luat și l-a îmbrăcat pregătindu-l pentru călătoria lui. O altă durere a fost că nu era primit în biserică și era înmormântat la marginea cimitirului. Au trecut zilele acelea atât de greu ! Dar și mai rea a fost perioada ce a urmat. Mama căzuse într-o depresie cumplită, nu mai vroia să trăiască, refuza mâncarea. Spunea mereu: ”Dacă el nu mai este, eu ce să mai fac?Am rămas singură!”
”-Nu ești singură! Ne ai pe noi! Vom râde noi, vei râde și tu! Trăim noi, vei trăi și tu!” Erau seri când refuza să intre în casă spunând că o așteaptă demonii să-i facă ceva. ”Ești cu noi! Nu îți vor face nimic!” Cu multă răbdare și cu foarte multă iubire și căldură au reușit să o readucă pe mama pe linia de plutire, să-i întoarcă fața spre viață. Dar nu au reușit să-i oprească bocetele. În fiecare zi se auzeau! Cu atâta durere! Apoi, își strângea fetele în jurul ei și le spunea:
” -Când eu voi muri, știu că o să mor de bătrânețe, să nu mă plângeți pe mine! Să-i plângeți pe ei, pe frații și surorile mele care nu au apucat să trăiască! Să plângeți povestea asta a mea!
-Dar noi nu vom ști să bocim! îi spunea Ana.
-Nu-i nimic! Veți spune povestea așa cum vi-o spun eu!” Și începea să le povestească durerea ei și râuri de lacrimi  îi curgeau din ochi iar trupul i se cutremura în timp ce capul i se mișca de la stânga la dreapta și invers  și oftaturi sfâșietoare se auzeau la intervale regulate. Ca un bocet continuu.
Credeți că asta e tot ce i s-a întâmplat Anei? Nu! Mai era nevoie de ”cireașa de pe tort”! I s-a întâmplat ceva ce mintea ei nu a reușit să înțeleagă niciodată. Ceva foarte rușinos, murdar, indecent,urât, meschin și , în revolta ei îndreptată nici ea nu mai știe către cine, mintea ei a hotărât să îngroape tot într-un sipet al uitării! Toate amintirile ei din copilărie, tot ceea ce o lega de satul natal a fost șters din memoria ei! Toate au devenit fum. Avea nevoie de asta pentru a-și continua viața. Ce cuvânt amar! VIATA!

Suflet de copil (5)

Nu o să mai punem accent pe visele  Anei, ne vom concentra pe întâmplările din viața ei.. Locuiau foarte aproape de școală și nu își permitea niciodată să chiulească. Poate că nici nu-și dorea asta, școala era ca o evadare din tristețe, sărăcie, probleme de sănătate. Acolo era cunoașterea, competiția, jocurile și veselia din recreații. Era prima din clasă. A luat în fiecare an premiul întâi. Învăța cu ușurință și îi plăceau foarte mult orele de „compunere”. De multe ori, învățătoarea o scotea în fața clasei și îi spunea să citească ceea ce a scris. Colegii o ascultau în liniște și  apoi începeau discuțiile libere. Era apreciată sau criticată. Toate aceste dezbateri o motivau. Când nu i se dădeau lecturi suplimentare sau teme pentru acasă,  le cerea din proprie inițiativă. Nu uitase niciodată ziua când a devenit „pionier” . Apoi comandant de grupă, de detașament și, ultimul „rang”, comandant de unitate. Nu avea o mentalitate de lider. Pentru asta trebuie să fii tupeist și chiar nesimțit. Ea se născuse cu  prea mult bun simț. Acesta era ca un blestem. În timp, datorită sărăciei și problemelor generate de ea, bunul simț se accentuase prea mult. Asculta fără să protesteze, tăcea chiar și atunci când i se aruncau vorbe grele în față și era jignită. Mintea ei înregistra tot și construia fraze pe care să le rostească dar bunul simț îi păstra buzele pecetluite și cuvintele rămâneau nespuse, se  roteau ca un leu într-o cușcă, transformându-se în furtuni sufletești ce o făceau extrem de fragilă. Își învățase ochii să vorbească dar același bun simț îi rănea privirile, făcându-le să coboare în pământ, fără îndrăzneala de a privi oamenii în ochi. A fost necuviincioasă o singură dată cu diriginta ei și asta a fost plătită scump. Pe vremea aceea, în fiecare an erau repartizate un anumit număr de locuri în tabere școlare. Când nu erau doritori, erau împărțite pe fiecare clasă, plătite de toți elevii sau contravaloarea lor era reținută din salariile profesorilor. Se alocaseră și pentru colectivul lor, se împărțise valoarea la numărul de școlari și fiecare trebuia să contribuie cu suma de douăzeci și cinci de lei. Nu era o valoare mare dar nici neglijabilă. Când singurul venit al familiei era un amărât de salariu la CAP, cu banii aceia puteai să faci multe. Ana fusese desemnată să strângă banii, îndeplinea și funcția de casier al clasei.
-Vom strânge suma necesară și apoi vom organiza o tragere la sorți. Vor participa colegii voștri care au o situație materială foarte modestă, le-a spus diriginta. Și, ca să fie un început, îți dau eu douăzeci și cinci de lei pentru tine!
În acel moment, sub privirile ușor disprețuitoare ale colegilor, Ana simțise că îi fuge pământul de sub picioare. Nu înțelegea de ce îi făcuse asta! Nu adusese nimeni banii. De ce trebuia să înceapă cu ea? Fuseseră vecini cândva, înainte ca diriginta să se căsătorească. Știa situația lor materială. Ar fi adus contribuția ei odată cu ceilalți colegi, nu s-ar fi sustras de la aceasta. O considera ca pe o îndatorire de onoare. Ochii ei căprui se umpluseră de lacrimi de umilință și supărare. Și-a adunat toată puterea în picioarele ce o susțineau, și-a ridicat privirea din pământ și a pornit spre catedră îndreptându-și spatele și privind-o pe dirigintă în ochi. Ajunsă acolo, i-a spus:
-Luați-vă pomana înapoi, o să vă trebuiască! I-a întors spatele și a plecat acasă fără să îi mai pese de urmările pe care le va avea îndrăzneala ei.
Acasă au izbucnit lacrimile și o ajunsese neputința. I-a povestit mamei. Mama a avut o reacție puțin ciudată care a bulversat-o și mai mult. Ea avea o vorbă: să nu pui preț pe toate cuvintele copiilor, ei mai pot inventa. Vroia să se convingă singură că ceea ce îi povestise Ana era adevărat și a  mers să ducă banii la școală și să audă versiunea dirigintei. Ana s-a simțit atât de neînțeleasă și de nedreptățită încât a avut prima ei tentativă de sinucidere ( cea de a doua a fost mult mai târziu când ea însăși devenise mama, dar să nu anticipăm). A luat un pumn de pastile și a căzut într-o stare de somnolență ( pesemne că pastilele nu erau destul de puternice sau că nu erau  atât de multe încât să-i curme viața). Mama ei a fost foarte mâhnită dar pentru că Ana reacționa sporadic, se ridica amețită din pat, îi dădea să bea apă nu și-a dat seama că ea făcuse un gest disperat. A dormitat câteva zile bune dar și-a revenit  cu o zi înainte de serbarea de sfârșit de an. Atunci a aflat că fusese scandal în școală, diriginta convocase un consiliu profesoral și ceruse să i se scadă nota la purtare. I-au pus șapte. A fost singurul an din viața ei de elevă când nu luase premiul întâi ci mențiune. La serbare, în timpul festivității de premiere, când diriginta i-a strigat numele și a invitat-o să-și ridice răsplata pentru învățătura de peste an, Ana s-a ridicat mândră în picioare și a privit-o pe dirigintă în ochi. Era îmbrăcată în costumul festiv de pionier, cu fustă neagră plisată, cămașă albă, cravată de pionier și în piept îi atârna șnurul albastru de comandant de unitate. Nu a schițat nici un gest, doar a privit-o  și s-a așezat la locul ei pe scaun refuzând mențiunea. Diriginta primise o lecție în fața întregii comunități dar Ana pierdu-se ceva ce nu a mai redobândit niciodată: încrederea în oameni.