Suflet de copil (7)

-Offf, Ană! Cât de mult trebuie să privești în oglinda asta care nu-ți arată decât ridurile ce și-au făcut loc pe fața ta odată cu trecerea anilor? Vrei să vezi ridurile adânci ale sufletului? Nu știi că oglinda nu le poate reflecta? Cauți să prinzi în flash-uri orbitoare amintirile încuiate în sipetul unui suflet plin de răni. Te gândești de ce unii spun că ești frumoasă când tu nu ai simțit asta niciodată. De fapt, ce este frumusețea? Tu știi că este inocență, zâmbet de soare reflectat pe chipul copilului din noi, puritate... Totul este relativ, nimic nu are o certitudine. Frumusețea, așa cum o vezi tu, pentru alții poate însemna urâțenie. Îți spui că ai șters tot din minte ca să poți continua să trăiești dar de ce  acum, după atâția ani, cauți (cu disperare) să înțelegi unde ai greșit (dacă ai greșit), de ce educația aceasta aproape  rudimentară și care amintește, oarecum , de vremuri demult apuse pentru multă lume, a lăsat urme atât de adânci în sufletul tău. De ce, uneori, te simți atât de pustie, înconjurată fiind de oameni dragi, atât de absentă din viața ta, deși dureros de prezentă. Știi, Ană, tu ești... complicat de simplă. Îți vine să râzi, nu-i așa? Și...chiar o faci. Râzi și te întrebi de ce ai făcut prostia (abia acum realizezi că e o prostie) să uiți de respectul de sine, să devii, încetul cu încetul, o femeie resemnată, plafonată și plină de frustrări , o casnică dar nu o gospodină perfectă (pentru că ai unele „revolte” ). De ce ai uitat de toate visele tale? Chiar și de acela numit iubire (visul de care îți este dor în fiecare secundă. Se poate să-ți fie dor de ceva ce nu ai avut și nu o să ai niciodată? Să-ți fie dor să-l privești în ochi și el să știe dacă în sufletul tău e liniște sau e furtună? Să-ți fie dor să-i povestești tot ce ai făcut în fiecare secundă a vieții tale și el să te asculte fermecat, să se bucure odată cu tine, să-i vezi tristețea pe chip când tu ești supărată și să-i scapere privirea de dorință când tu ești viață doar pentru el? Să-i poți spune că vrei să vezi lumea prin ochii lui și el să-ți spună că o vei vedea dacă te uiți în oglindă. ”Da, ai înțeles, Ană, tu ești lumea mea!”) Ce vis frumos și ce realitate dură! Nu-ți mai plânge de milă, Ană! Sunt și alte femei care au aceeași soartă ca tine. Dar ție nu-ți pasă, sau lași să se vadă nepăsarea când sufletul tău e plin de revoltă, clocotește, arde, plânge și apoi moare câte puțin în fiecare zi, cu fiecare vis neîmplinit, cu fiecare cuvânt nespus, cu fiecare privire rănită, cu fiecare lacrimă căzută pe un loc rece, nepăsător. Îți spui, de multe ori, că exagerezi, că te victimizezi, că nu e totul așa cum vezi tu. Cauți o explicație obiectivă. Nu știi unde o poți găsi, te privești în oglindă și te rogi ore întregi de ea să-ți arate colțul acela de suflet unde ai închis amintiri dragi sau dureroase, te revolți că nu le poți vedea (așa, ca un film, la cinema) și îndrepți ochii către El (e mereu lângă tine , chiar dacă nu știi să te rogi, Îi vorbești ca unui prieten și știi că Te aude chiar dacă nu Îi vei auzi niciodată vocea). El îți vede chiar și lacrimile de suflet. Acelea de... copil cuminte.

Suflet de copil (6)

Anul acela, 1982, fusese nefast pentru Ana. Nu își pierduse doar încrederea în oameni ci mult mai mult. Două persoane la care ea ținea foarte mult au plecat într-o călătorie din care nimeni, niciodată, nu s-a întors. Una dintre ele era bunicul Mitu, fratele bunicului din partea tatei. Era un munte de om, cu un dar aparte. Îi plăcea să cânte la cimpoi. Când cimpoiul era umflat și primul sunet se auzea, pe fața lui buni Mitu înflorea un zâmbet larg, trăsăturile aspre ale feței i se relaxau și ochii căpătau o strălucire atât de vie încât ai fi crezut că toată bucuria de a trăi se năștea din ei. Era o încântare să-l asculți și să-l privești. Ținea foalele cimpoiului sub brațul stâng și degetele i se mișcau cu voioșie pe fluier. Din când în când mai sufla în cimpoi să-i ”împrospăteze armonia”. Piciorul drept bătea tacticos ritmul. Uneori, prin mintea de copil a Anei  trecea un gând năstrușnic: ”O să-l calc pe buni Mitu pe picior să nu mai poată ține ritmul. Oare va mai ști să cânte?”. Ceea ce nu știa Ana era că buni Mitu ar fi cântat și cu picioarele legate, atât de mult îi plăcea să o facă. Muzica lui se auzea peste tot și doar cei care erau surzi nu începeau să danseze.  De ce oare tot ce e frumos trebuie să dureze puțin? Bună Mitu s-a îmbolnăvit într-o zi și a început să slăbească. Muntele de om devenise un schelet pe care atârna o haină numită piele și ochii lui își pierduseră orice urmă de viață. Înainte de a se stinge, a avut nunta fetei lui mai mari și a vrut să mai cânte o dată la cimpoi. I l-au umflat și i l-au fixat sub braț. A început să cânte și toți mesenii s-au ridicat la dans privindu-l. Zâmbetul lui altădată fermecător acum era chinuit, doar ochii lui mai scăpărau flăcările vieții. Nu a avut forța necesară să își termine cântecul și câteva lacrimi de neputință i s-au prelins pe obraz. Au plâns mulți și l-au aplaudat cu toții. Merita! A plecat pe 2 iulie, într-o zi toridă de vară, după o prea lungă suferință. 
Vara a trecut relativ repede cu teme, lecturi suplimentare  și tricotat. Cumpăraseră o mașină de tricotat nemțească, cu 360 de ace, manuală. Învățase să tricoteze și inventa modele. Îi plăcea să facă asta dar uneori era foarte greu. Clienții pe care îi aveau aduceau materialul lor care era lâna toarsă în casă. Nu era toarsă uniform , cu firul întins frumos, era ba groasă, ba subțire. Firul acesta tors inegal făcea mașina să se poticnească și ea trebuia să-i împingă mecanismul cu și mai multă forță. Trupul ei, încă în formare, resimțea asta din plin. Nu se plângea, doar își scutura brațul drept , ofta din greu și o lua de la capăt. A început școala și Ana intrase în ultima clasă de gimnaziu, a opta. Trebuia să învețe mai mult și să se pregătească pentru examenul de admitere la liceu. În luna octombrie, aproape de Ziua armatei (25 octombrie), mama a primit un telefon prin care era chemată să-l viziteze pe singurul frate pe care îl mai avea. Era o explicație foarte vagă. I se spunea că e bolnav și că trebuie  să-l convingă să meargă la medic. Fratele mamei era un om isteț,tăcut și cu mult bun simț. Avea patru fete pe care le iubea nespus de mult. Pentru ele se îmbarcase și plecase peste mări și țări. În primul lui voiaj a rămas acolo dar, după câteva luni, măcinat de dorul pentru fete a făcut greșeala de a se întoarce în țară. Începuse să fie urmărit de securitate, anchetat, persecutat. Fiind un om simplu, a cedat psihic. I-a încolțit în mintea lui fragilă că va rezolva toate problemele pe care le are doar dacă își va atârna ștreangul de gât. Mintea lui intrase într-un labirint și asta era pentru el singura ieșire. Nu vă puteți închipui cum a plecat mama Anei. Îngrijorată și îngândurată pentru că nu știa în ce stare îl va găsi. A ajuns la el acasă dar nu a reușit să-i vorbească. Era plecat. S-a întors acasă și după o săptămână, pe 26 octombrie, a primit cumplita veste. Fratele ei nu mai era. O durere fără margini s-a așternut peste mama. Mintea ei nu vroia să accepte pierderea și a cerut să asiste la autopsie. Credea că numai așa va reuși să accepte. S-a așezat într-un colț de ușă și privea cum își face treaba medicul legist. Atunci când acesta îi examina organele interne o puteai auzi pe mama șușotind: ” Of, frățioare, uite inima ta! Te doare? Și ficatul, și splina, și plămânii...nu te mai doare nimic acum! De ce? De ce nu mi-ai spus? Aș fi făcut să nu te doară! M-ai lăsat singură! De ce frățioare? Ce blestem e ăsta Doamne? Unde ești acum?” Au încercat să o ia de acolo dar nu au reușit. Se agățase de ușă și ochii ei se fixaseră pe trupul lui. A urmărit tot cursul procesului de autopsiere. Apoi l-a luat și l-a îmbrăcat pregătindu-l pentru călătoria lui. O altă durere a fost că nu era primit în biserică și era înmormântat la marginea cimitirului. Au trecut zilele acelea atât de greu ! Dar și mai rea a fost perioada ce a urmat. Mama căzuse într-o depresie cumplită, nu mai vroia să trăiască, refuza mâncarea. Spunea mereu: ”Dacă el nu mai este, eu ce să mai fac?Am rămas singură!”
”-Nu ești singură! Ne ai pe noi! Vom râde noi, vei râde și tu! Trăim noi, vei trăi și tu!” Erau seri când refuza să intre în casă spunând că o așteaptă demonii să-i facă ceva. ”Ești cu noi! Nu îți vor face nimic!” Cu multă răbdare și cu foarte multă iubire și căldură au reușit să o readucă pe mama pe linia de plutire, să-i întoarcă fața spre viață. Dar nu au reușit să-i oprească bocetele. În fiecare zi se auzeau! Cu atâta durere! Apoi, își strângea fetele în jurul ei și le spunea:
” -Când eu voi muri, știu că o să mor de bătrânețe, să nu mă plângeți pe mine! Să-i plângeți pe ei, pe frații și surorile mele care nu au apucat să trăiască! Să plângeți povestea asta a mea!
-Dar noi nu vom ști să bocim! îi spunea Ana.
-Nu-i nimic! Veți spune povestea așa cum vi-o spun eu!” Și începea să le povestească durerea ei și râuri de lacrimi  îi curgeau din ochi iar trupul i se cutremura în timp ce capul i se mișca de la stânga la dreapta și invers  și oftaturi sfâșietoare se auzeau la intervale regulate. Ca un bocet continuu.
Credeți că asta e tot ce i s-a întâmplat Anei? Nu! Mai era nevoie de ”cireașa de pe tort”! I s-a întâmplat ceva ce mintea ei nu a reușit să înțeleagă niciodată. Ceva foarte rușinos, murdar, indecent,urât, meschin și , în revolta ei îndreptată nici ea nu mai știe către cine, mintea ei a hotărât să îngroape tot într-un sipet al uitării! Toate amintirile ei din copilărie, tot ceea ce o lega de satul natal a fost șters din memoria ei! Toate au devenit fum. Avea nevoie de asta pentru a-și continua viața. Ce cuvânt amar! VIATA!

Suflet de copil (5)

Nu o să mai punem accent pe visele  Anei, ne vom concentra pe întâmplările din viața ei.. Locuiau foarte aproape de școală și nu își permitea niciodată să chiulească. Poate că nici nu-și dorea asta, școala era ca o evadare din tristețe, sărăcie, probleme de sănătate. Acolo era cunoașterea, competiția, jocurile și veselia din recreații. Era prima din clasă. A luat în fiecare an premiul întâi. Învăța cu ușurință și îi plăceau foarte mult orele de „compunere”. De multe ori, învățătoarea o scotea în fața clasei și îi spunea să citească ceea ce a scris. Colegii o ascultau în liniște și  apoi începeau discuțiile libere. Era apreciată sau criticată. Toate aceste dezbateri o motivau. Când nu i se dădeau lecturi suplimentare sau teme pentru acasă,  le cerea din proprie inițiativă. Nu uitase niciodată ziua când a devenit „pionier” . Apoi comandant de grupă, de detașament și, ultimul „rang”, comandant de unitate. Nu avea o mentalitate de lider. Pentru asta trebuie să fii tupeist și chiar nesimțit. Ea se născuse cu  prea mult bun simț. Acesta era ca un blestem. În timp, datorită sărăciei și problemelor generate de ea, bunul simț se accentuase prea mult. Asculta fără să protesteze, tăcea chiar și atunci când i se aruncau vorbe grele în față și era jignită. Mintea ei înregistra tot și construia fraze pe care să le rostească dar bunul simț îi păstra buzele pecetluite și cuvintele rămâneau nespuse, se  roteau ca un leu într-o cușcă, transformându-se în furtuni sufletești ce o făceau extrem de fragilă. Își învățase ochii să vorbească dar același bun simț îi rănea privirile, făcându-le să coboare în pământ, fără îndrăzneala de a privi oamenii în ochi. A fost necuviincioasă o singură dată cu diriginta ei și asta a fost plătită scump. Pe vremea aceea, în fiecare an erau repartizate un anumit număr de locuri în tabere școlare. Când nu erau doritori, erau împărțite pe fiecare clasă, plătite de toți elevii sau contravaloarea lor era reținută din salariile profesorilor. Se alocaseră și pentru colectivul lor, se împărțise valoarea la numărul de școlari și fiecare trebuia să contribuie cu suma de douăzeci și cinci de lei. Nu era o valoare mare dar nici neglijabilă. Când singurul venit al familiei era un amărât de salariu la CAP, cu banii aceia puteai să faci multe. Ana fusese desemnată să strângă banii, îndeplinea și funcția de casier al clasei.
-Vom strânge suma necesară și apoi vom organiza o tragere la sorți. Vor participa colegii voștri care au o situație materială foarte modestă, le-a spus diriginta. Și, ca să fie un început, îți dau eu douăzeci și cinci de lei pentru tine!
În acel moment, sub privirile ușor disprețuitoare ale colegilor, Ana simțise că îi fuge pământul de sub picioare. Nu înțelegea de ce îi făcuse asta! Nu adusese nimeni banii. De ce trebuia să înceapă cu ea? Fuseseră vecini cândva, înainte ca diriginta să se căsătorească. Știa situația lor materială. Ar fi adus contribuția ei odată cu ceilalți colegi, nu s-ar fi sustras de la aceasta. O considera ca pe o îndatorire de onoare. Ochii ei căprui se umpluseră de lacrimi de umilință și supărare. Și-a adunat toată puterea în picioarele ce o susțineau, și-a ridicat privirea din pământ și a pornit spre catedră îndreptându-și spatele și privind-o pe dirigintă în ochi. Ajunsă acolo, i-a spus:
-Luați-vă pomana înapoi, o să vă trebuiască! I-a întors spatele și a plecat acasă fără să îi mai pese de urmările pe care le va avea îndrăzneala ei.
Acasă au izbucnit lacrimile și o ajunsese neputința. I-a povestit mamei. Mama a avut o reacție puțin ciudată care a bulversat-o și mai mult. Ea avea o vorbă: să nu pui preț pe toate cuvintele copiilor, ei mai pot inventa. Vroia să se convingă singură că ceea ce îi povestise Ana era adevărat și a  mers să ducă banii la școală și să audă versiunea dirigintei. Ana s-a simțit atât de neînțeleasă și de nedreptățită încât a avut prima ei tentativă de sinucidere ( cea de a doua a fost mult mai târziu când ea însăși devenise mama, dar să nu anticipăm). A luat un pumn de pastile și a căzut într-o stare de somnolență ( pesemne că pastilele nu erau destul de puternice sau că nu erau  atât de multe încât să-i curme viața). Mama ei a fost foarte mâhnită dar pentru că Ana reacționa sporadic, se ridica amețită din pat, îi dădea să bea apă nu și-a dat seama că ea făcuse un gest disperat. A dormitat câteva zile bune dar și-a revenit  cu o zi înainte de serbarea de sfârșit de an. Atunci a aflat că fusese scandal în școală, diriginta convocase un consiliu profesoral și ceruse să i se scadă nota la purtare. I-au pus șapte. A fost singurul an din viața ei de elevă când nu luase premiul întâi ci mențiune. La serbare, în timpul festivității de premiere, când diriginta i-a strigat numele și a invitat-o să-și ridice răsplata pentru învățătura de peste an, Ana s-a ridicat mândră în picioare și a privit-o pe dirigintă în ochi. Era îmbrăcată în costumul festiv de pionier, cu fustă neagră plisată, cămașă albă, cravată de pionier și în piept îi atârna șnurul albastru de comandant de unitate. Nu a schițat nici un gest, doar a privit-o  și s-a așezat la locul ei pe scaun refuzând mențiunea. Diriginta primise o lecție în fața întregii comunități dar Ana pierdu-se ceva ce nu a mai redobândit niciodată: încrederea în oameni.