Poate că...

nu știu ce e poezia
dar o citesc în fiecare zi

nu știu ce e viața
dar o trăiesc așa cum vrea ea

nu știu ce e moartea
dar am privit-o instalându-se în doi ochi
albaștri adânciți în piele și os
schimonosind un zâmbet ștrengăresc ,
gâlgâind într-o respirație obosită

ochii aceia ireal de albaștri
fixați pe ușa deschisă spre viață
așteptând tinerețea plecată în țări străine,
gura deschisă înghițind aerul cu lăcomie,
venele în care sângele refuza să mai curgă,
mâna caldă pe o frunte aproape rece și...
sunetul acela luuung, ca un croncănit de cioară
sunetul acela luuung (pe care încă îl mai aud)
scos de un suflet ce pleacă din captivitate:
chrîîîîîîîîîîîîîîî
și trupul ce cade inert,
într-o veșnică relaxare înțepenită

poate că...

într-o zi...

într-o zi
va învăța
să cânte
cu soarele
în mâini

glasul ei,
privighetoare
ecou în
pădurea
de gânduri

ochii de felină
vor străluci în
noaptea vieții
scăpărând
raze de iubire

va dansa
cu stelele prinse
în părul spic,
cântând
îngerește

va fi soare
și culoare,
va fi cântec
și descântec

ea, soprana
de pe maluri
orchestrată
doar de valuri

el, corsar
cu plete lungi
doar cu gândul
îl ajungi.

Lasă-te... simți

Lasă-te alintată de petalele rozelor
și nu le vei simți spinii sfâșiindu-ți carnea.

Lasă-te sedusă de gustul aromat al caiselor din iulie
și nu vei simți vântul răscolindu-ți amintirile.

Lasă-te dusă de valul albastrelor dorinți
și nu vei simți furtunile devastându-ți sufletul.

Lasă-te mângâiată de firul plăpând al ierbii
și vei renaște odată cu verdele ei crud.

Lasă-te aplecată ca o salcie plângătoare
și nu vei simți râul de lacrimi adăpând neliniștile.

Lasă-te încălzită de razele blânde ale soarelui
și vei învăța să simți, să iubești, să trăiești.

Pur și... simplu

Te văd cu ochii închiși
așezi cu blândețe
perdea multicoloră
peste o inimă
ce bate în salturi

bum-bum
buum-buum

zâmbesc, știu că...
te uiți la mine
auzi fâlfâitul
timid al aripilor
de vis spulberat

fâl-fâl
fââl-fââl

mă mângâi
ușor pe suflet
tresar și mă alint
copil cuminte în
trup de femeie

înger
în ger

lumină blândă
lumină lină
soarele-n tindă
te-aduce, te-adună

"Veniți de luați lumină!"

Tablou...altfel

soarele răsare
după porumbare
și apoi apune
peste o genune
leagănul de fier
atârnă stingher
sub acel sterp dud
de un verde crud
devorat de-omizi
ce se-ascund sub grinzi
fluturi de mătase
au ieșit din case
să zboare puțin
cât eu mă închin
la flori de salcâm
sălbatic parfum
florile de măr
au căzut în păr
să-mpletească vise
și doruri aprinse
deasupra, pe bârnă
drepte, atârnă.
tu mergi poticnit
arzi ușor, mocnit
aștepți o scânteie
în ochi de femeie
și în prag de ușă
să devii cenușă
plimbată de vânt
să ajungi alint
de suflete vii
și ochi de copii.

Pierdut senin...

Pierdut senin
(e un dar divin).
Să-l declar nul?
(că e prea credul!)

Să-l caut pe stâncă
în valea adâncă
unde am căzut
o dată, demult?

Dacă-l întâlnești
să nu-l amăgești
cu vorbe mieroase
și vise frumoase.

Are-un semn distinct
pe umeri alint
pe brațe o pată
(nici mare, nici lată)
roșie ca focul.
(bătu-l-ar norocul!)

Are haină veche
și flori la ureche
cămașă de rouă
(nici ea nu e nouă)

Un pic peticită
dar foarte iubită
șoptește-i ușor
că-l aștept cu dor.

Cu-o rază plăpândă
și-o pâine aburindă.
dospită la soare.
(Se va-ntoarce oare?)

Moara...

Privită de la fereastra din nord,
era locul de unde-și
luau rația de făină pentru
pâinea cea de toate zilele
și se nășteau jocurile copilăriei,
se construiau cetăți efemere
cu nouă pietre suprapuse
peste saci întregi de vise lăsate
uium destinului dintre salcâmi.
ce glumă tristă! aici,
privită de la fereastra din sud,
moara este vama
unde se cern suflete,
demoni și îngeri laolaltă
unii urcă spre ceruri
alții coboară-n adâncuri.
nordul privit de copil
sudul privit de adult
un singur cuvânt
sentimente amestecate
la o răscruce în gând.

Întrebări

Uite, vezi?
Cocoțată în
vârful muntelui, pot atinge
cerul de metal.
Carul mic? Mă duce
direct în copilărie.
Carul mare? Mașina
viitorului trasă de un
Pegas? Cal înaripat
sau bicicleta
aceea drăgălașă,
dotată cu umbrelă.
Săgetător? Arc peste
timp direct in inima
fecioarei cu ochi căprui
și păr cometă.
Constelații?
Univers?
Infinit?
Sau...
spațiu limitat!?!

Efemer

Pașii mei lasă
urme adânci în
muntele de zăpadă
și visele stau așa,
dezgolite  cu nerușinare,
lăsându-se căutate
de raza de soare
plină de speranță
dar vântul nemilos
îi biciuie obrazul
înroșit de neputință.
Mai contează
cât de irezistibilă e
ispita stelelor?

Altfel de tablou

Vântul trece prin părul ei
îl smulge din rădăcinile iernii
și-l duce în lanuri aurii
pline de maci
pe valuri liniștite
de mare înghețată
călare pe iepe nebune
de dor călător cu
aripi de stâncă
în liniște adâncă.

Și de nu ar viscoli...

Și dacă n-ar viscoli
Tot pământul s-ar albi
Neaua moale s-ar așterne
Și s-ar cerne, și s-ar cerne
Printr-o sită rară, rară
Dorurile să nu doară
Printr-o sită deasă, deasă
Dorurile să nu iasă
S-ar așterne covor moale
Peste visurile tale
S-ar așterne rece, rece
Pe-o iubire care trece
Trece, trece nu se duce
Încă are gustul dulce
Și se cerne și se cerne
Peste noi ea se așterne
Și de nu am mai albi
Nu ar mai viscoli...