Lumina-i dansa frenetică în ochi

săreau scântei de curcubeu
zâmbetul inocent aruncat
deasupra norilor croise
riduri adânci arse de secetă
(nu-și mai risipea lacrimile)
simțea poezia din aer,
o trăgea cu nesaț pe o nară
iar pe cealaltă elimina
greșelile gramaticale din
viața ei sinusurile îi vibrau
și metaforele se înfigeau în
creierul sufocat de căutări.

Celula poeziei

se auzea sfâșietor
codul Morse al durerii
din poezia ce
îmbrăca zidurile.
•••- - -•••
Salvați Oștenii Scrisului
Atingând pereții,
punctele intrau
sub piele,
liniile în inimă,
poezia-glonț
în sufletul chircit.
lacrimile țâșneau
spre altarul
închinat poeziei.
Am strâns tăcerea
la piept cum, între
zidurile însângerate,
mamele își
alăptau pruncii
pentru ultima dată.
•••- - -•••
Părăsind celula,
codul amuțise.

Privește-mă...

Privește-mă cu ochii plini de stele
Alintă-mă ca-n visurile mele
Strânge-mă în brațe-atât de tare
Să nu mai simt că sufletul mă doare
Ascultă-mă când numele-ți rostesc
Și dulci cuvinte zilnic îți șoptesc
Zâmbește-mi și adu-mi lumină
Și azi, și mâine și-n anii ce-o să vină
Atinge-mă cum vântul te-a-nvățat
Iubește-mă... pe țărmul înghețat.

Eu...

nu m-am născut și nici
nu voi fi vreodată poet
durerile-mi sunt încă
în stadiu embrionar
ținute în adâncuri
sub o crustă vulcanică.
nu au forța să erupă în
valuri de magmă
incandescentă,
ard în cuvinte nespuse,
se îneacă în ape tulburi,
rătăcesc în ceața deasă
într-un permanent sevraj
dependente de lumină.

E noapte...

Plutește în aer atâta magie
Ceva o să se întâmple, ea știe
Întinsă pe iarba proaspăt cosită
Cu pletele-i moi pe umerii goi
Și boabe de rouă căzându-i pe pleoape
Visează la țărmul de mare-nghețat
Buzele-i freamătă, le mușcă ușor
Și inima-i saltă nebună de dor
Deasupră-i e cerul, zâmbește ștrengarul
Cu-o salbă de stele lucindu-i la gât
O coamă de nori negri curgându-i pe trup
Cu tâmplele albe și nas un pic strâmb
Buze cărnoase, urechi delicate
O cheamă cu ochii, privind languros
E plin de păcate și-atât de frumos.
Se-aude (dinspre baltă)concertul nocturn:
Broscoii cei tineri iubirea-și expun
Cu note înalte, atent studiate
Să-ncânte, pe viață, broscuțele toate.
Își înalță și greierii cântul
Au așteptat, timizi, să le vină rândul
Cucuveaua țipă speriată
Dacă rămâne nemăritată?
Apare încet luna în peisaj
Învăluită și ea de același miraj
E mare, de-un galben strălucitor
Un câine îi urlă sfâșietor
Vântul începe să bată alert
Și totul devine foarte incert.
Plutește în aer atâta magie
Ceva se întâmplă. Doar ea știe.

Când...

când simfonia furtunii
și-a domolit  acordurile,
fulgerele au străpuns
o inimă speriată și
una îndurerată.

tu te-ai ales cu
trei note muzicale
și anagrama lor.

căutând soluția
într-un joint amăgitor,
ai arhivat anagrama
într-un fișier fără
user și parolă ,
te-ai îndrăgostit de
notele muzicale și
le asculți în fiecare zi
șoptindu-ți dulce:
te iubesc și eu sunt
realitatea din vis.

decât deloc,
e  mai bine așa ...

Suntem...

două cămile
rătăcite-n
deșertul
iubirii
într-o
fugă
nebună
spre
oaza
viselor.
ne hrănim
cu albastru,
verde,
galben,
căprui și
amintiri
fierbinți
lângă
țărmul
înghețat
căutând
cuvinte
nerostite
de buzele
eșuate
în nisip.

Dacă...

Dacă nu-mi dai liniștea
Fă-mă, Doamne, praf de stea
Fă-mă vis, fă-mă lumină
Fă-mă-o mare lină, lină
Fără valuri înspumate
Sparte de diguri înalte.
Fă-mă-n zori un bob de rouă
Să încep o viață nouă.
Mai rupe din lanț o za
Și mă-nvață a zbura.
Fă-mă dor, fă-mă alint
Fă-mă-o aripă de vânt.
Fă-mă-un fir de trandafir
Și stropește-mă cu mir
Să îmi vindeci rănile
Să-nflorească visele.

Sau...

Fă-mă una cu pământul
Să nu-i mai aud cuvântul
Fă-mă praf și fă-mă scrum
La moară să fiu uium
Fă-mă bocet, fă-mă cânt
Pe îngeri să îi încânt
De demoni să mă păzească
Ortul să nu-l irosească.

Colțul...

colțul ăsta de rai
devine iad când
nu zâmbești.
vântul mă poartă
prin păduri sângerii,
soarele e-nghițit
de nori negri,
dune închegate
blochează arterele
și hrana nu mai
ajunge la creier.
mor neuronii
pe capete.
cum crezi
că-mi
poți fi rai
cu atâtea
victime
colaterale?

Copila...

Copila asta,
iubită pentru
bunătatea ei,
urcase în vârful
dealului, privind
lumea de sus.
a pornit la vale
alergând
( nu i-a spus
nimeni că se
va opri pe
margini de stânci
ascuțite și își
va zdreli visele
până la sânge).
vântul îi răvășea
pletele, aripile
începuseră să-i
crească ușor.
a căzut la
marginea lumii,
lângă brazii
crescuți din
pântecul ei,
bătând ritmic
vatalele neputinței.

Nuditate

Cum să umbli
atât de dezgolită
când încă mai
roșești ca o
copilă neștiutoare?
Visele-ți stau
întinse la soare
cu nerușinare,
așteptând,
provocatoare,
căldura împlinirii.
Sufletul, evadat
dintr-un subsol
geros și umed,
blestemat să
nu aibă aripi,
lasă razele
să-i mângâie
rotunjimile
rubensiene.

Poate ai stil...

pentru că aici
ești doar tu
cu fricile,
uimirile,
gândurile,
tăcerile,
iubirile,
visele,
amintirile,
aromele,
senzațiile,
emoțiile tale.
gesturile,
cuvintele,
mimica
imită,
plagiază,
dar nu
te schimbă.
Tu rămâi
o adolescentă
cu un imens
buchet de
flori de suflet
al căror parfum
îl împarți
cu iubire,
umilință,
speranță și
generozitate.

Marea, azi

Cu părul lung
împodobit cu alge
îți unduiești trupul
în ritmul vântului
pletele înspumate
se-nțepenesc în
nisipul auriu
șoptind povești de dor
și eu, trup de lut
între stânci,
ascult tăcută
lăsându-mi privirea
răpită de turcoazul tău
și albastrul lui.

Ziua deal și noaptea munte

Ziua  deal și noaptea munte
Te-a lăsat fără cuvinte.
Îi vorbești, nu știi de-ascultă
Îl privești, nu se încruntă
Îl atingi, nu-l poți cuprinde
Chiar de brațele-ai întinde.
Peste piscul lui golaș
Dorul fuge ca un laș
Căutând ecoul bleg
(Doar eu știu să-l înțeleg)
Și parfumul de salcâm
Răsturnat pe caldarâm
În amestec de pietriș
Să-l aducă-n luminiș
Să-l iubească soarele
Luna și cu stelele
Să-l sărute-n prag de seară
Doar buzele de fecioară.

Când...

plouă, îmi scot amintirile
la pescuit în șanțurile
săpate de roți uriașe.

ploaia s-a oprit,
le întind frumos la soare
și le învăț să zâmbească.

cine știe? poate vor
colora un curcubeu.

Dacă aș ști că...

ziua de mâine aduce
doar soare, aș înflori ghiocel
între mușcatele tale viu colorate.

m-ai curăța de uscături,
m-ai uda cu apă limpede
mi-ai vorbi și eu aș înflori
tot anul așa, de dragul tău.

Mă întreb

Cine sunt eu?
Și adie vântul.
Cine ești tu?
Și aud tunetul.
Cine sunt eu?
Și candela pâlpâie.
Cine ești tu?
Și fulgerul scânteie.
Cine sunt eu?
Și mi-i verde iarba.
Cine ești tu?
Și mi-i neagră apa.
Cine sunt eu?
Și păsări zboară.
Cine ești tu?
Și demoni coboară.
Cine sunt eu?
Și cerul e-albastru.
Cine ești tu?
Și gerul e aspru.
Cine sunt eu?
Și valul se tânguie.
Cine ești tu?
Și sufletul plânge.
De ce suntem doi?
Nimeni nu știe.
Cât va dura?
O veșnicie.

Ortografie și punctuație

Pierdută printre virgule
nu știe să pună punct
Odată nu a fost doar
o dată și un mare semn
de întrebare stă înfipt în creier
semnul exclamării gravat
chiar între sprâncene
nu lasă cratima să-și
găsească rostul între
trecut, prezent și viitor
punctele de suspans
i-au stat mereu în coastele
de care a rămas lipită
inima-și enumeră bătăile
rătăcind ritmul iambic
printre ghilimele
în căutarea punctului

Suflet de copil (13)

1983- anul în care parfumul teilor în floare a fermecat-o pentru totdeauna. Consumase ceai de tei de foarte multe ori dar nu știa cum arăta un copac înflorit și nici nu se plimbase vreodată printr-un parc plin de tei. Deși era ziua în care unul din cele mai frumoase vise, acela de a deveni medic, își dădea obștescul sfârșit, parfumul acelor flori micuțe dansa în aer alături de cel al trandafirilor, al salcâmului din sufletul ei, într-o horă înmiresmată ce înălța simțurile până la poarta raiului și dincolo de el. Pentru ea, raiul era pe Pământ (ca în frumosul cântec al lui Gabriel Cotabiță - nu mai știa acum dacă la vremea aceea se lansase ) dar nu pentru că ar fi fost îndrăgostită ( era lângă tatăl ei care o însoțise la liceu pentru examenul de admitere) ci pentru că pășea într-o altă lume, total diferită. Oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată, copii ca ea (avea doar paisprezece ani și aceea neîmpliniți) plini de emoții și vise. Aparent calmă, era bine pregătită, grație profesorilor foarte buni pe care i-a avut și dorinței ei de a păși în viața de liceu cu notă mare, tremura în sufletul ei teama de a nu-i pica la examenul de Limbă și literatură română, ca subiect, balada populară Miorița. Era singurul comentariu pe care nu putea să-l rețină și nu știa de ce. Pe noțiunile de gramatică, ortografie, punctuație, analiză a frazelor era foarte sigură. Făcuse atât de multe exerciții, analizase culegeri întregi de texte, fraze simple, compuse, subiective, predicative, de loc, de timp, de mod... La matematică era cea mai bună elevă din clasă, participase la multe olimpiade, rezolvase mii de probleme de aritmetică și geometrie. Dacă nu pica “Miorița” , emoțiile nu-și aveau locul, nota ar fi fost pe măsura eforturilor depuse de ea.
Răsplata ei nu a întârziat să apară, “Miorița“ a rămas între coperțile manualului și nota ei a fost una dintre cele mai bune. A intrat a doua sau a treia pe listă, într-o clasă de treizeci și șase de elevi ( treizeci și cinci de fete și un singur băiat).

A plecat acasă cu imaginea raiului întipărită pe retină (parcul liceului era superb) și cu parfumul de tei impregnat foarte puternic în suflet.

Suflet de copil (12)

Nu vroia sa accepte că a devenit “stâncă”, avea un suflet pierdut într-o buclă a timpului, chircit într-un subsol plin de mucegaiuri. Ce ciudat! Știa că mucegaiurile au un miros înecăcios dar subsolul ei era parfumat cu florile de salcâm ale copilăriei, cele de tei ale adolescenței, de iasomie și trandafir ale tinereții. I-ar fi plăcut să poată avea un fel de putere magică: să atingă sufletele tuturor oamenilor din viața ei, să-i facă mai buni, mai iertători, mai iubitori, mai romantici, mai visători, mai toleranți, mai talentați, mai... mai...
 A urmărit ( de câte ori a putut) serialele tv care aveau un pic de magie, de ireal. Ar fi strâmbat și ea un pic din nas, ca Samantha, și ar fi făcut toate treburile din casă într-o clipită. Ar fi luat curcubeul de pe cer și l-ar fi pus cunună peste visele ei. Ar fi fost Isolda pentru un Tristan modern, Penelopă pentru un Ulise care s-ar fi întors la primul ei suspin, dar este o Ană simplă, zidită într-o temelie imaginară. Zidurile, deși inexistente, o strâng, trupul i se frânge sub greutatea vorbelor și kilogramelor ( mai multe sau mai puține) în plus, buzele i se încleștează în lungi tăceri, părul îi albește, visele îi mor, ochii... Ochii îi rămân vii, atât de vii! Au în ei strălucirea stelelor, căldura soarelui, mișcarea vântului, culorile curcubeului ( furate toate într-o clipă de neatenție a universului).
Așa că: “oglindă, oglinjoară ne mai spui o povestioară?”
Ne vom întoarce iar în timp pentru a afla alte întâmplări din viața Anei.

Data viitoare...

Suflet de copil (11)

Nu s-a văzut niciodată ca fiind o femeie frumoasă dar se întorcea mereu în fața oglinzii, privindu-se minute în șir. Nu se regăsea în femeia aceea. Avea ochii căprui, ochi care-și schimbau culoarea în funcție de trăirile ei și de prezența soarelui (era dependentă de lumina și căldura lui),deveneau verzi cu tente evidente de galben, ochi de felină sălbatică, buzele roșii și voluptoase, nasul un pic strâmb, sprâncenele de culoare deschisă, fruntea și tenul brăzdate de riduri, părul alb la tâmple (nu se lăsa vopsit oricât de mult ar fi încercat. Era blond-alună doar în ziua când pleca de la coafor, la primul spălat își recăpăta albul ca pe un trofeu ușor de cucerit), bărbia un pic ascuțită, gâtul golaș (nu-i plăcea să-l acopere cu eșarfe), umerii un pic aplecați, uneori mult prea aplecați. Își căuta silueta pierdută în anii tinereții (știa că nu o va mai avea niciodată înapoi, nu mai avea voință, putință, respect de sine, motivație...stătea în vârful unui val de incertitudine, aștepta vântul să bată cu viteză mică și într-o direcție  mai puțin ostilă, să nu fie trântită și strivită iar de stânci nemiloase). Oricât s-ar fi chinuit să-și vadă frumusețea în trăsăturile femeii din oglindă nu reușea. Oglinda nu-i putea arăta sufletul plăpând de copil cuminte. Rămăsese cumva blocată într-o buclă a timpului, unde nu pătrundeau decât raze de soare blânde, curate. De câte ori se retrăgea în tăceri chinuitoare și furtuni violente, găsea căldura lor ca pe o insulă în calea unui naufragiat. Se închidea în locul acela imaginar, plin de verdeață, de liniște și pace sufletească, î-L invoca în rugăciunile-i stângace și vorbeau la marginea mării. El, impunător și blând, cu priviri cristaline, cu vocea caldă, îi aducea seninul de care avea atâta nevoie. Îi trebuia atât de puțin să fie fericită: un pic de soare, liniște, armonie, un pic mic de iubire, valurile mării, vântul strecurându-se ușor prin părul ei. Atât de puțin și...totuși, atât de mult. Îi zâmbea chipului din oglindă. Ce ironie! Și zâmbetul se strâmba la ea. Își pierduse toate cuvintele, nu mai putea să scrie. Era un munte de nepăsare în jurul ei, greu de escaladat. Se spune că, vei deveni, în timp, ceea ce primești. A devenit și ea o stâncă nepăsătoare? Asta îi arăta nemiloasa oglindă?