luni, 8 ianuarie 2018

Suflet de copil (13)

1983- anul în care parfumul teilor în floare a fermecat-o pentru totdeauna. Consumase ceai de tei de foarte multe ori dar nu știa cum arăta un copac înflorit și nici nu se plimbase vreodată printr-un parc plin de tei. Deși era ziua în care unul din cele mai frumoase vise, acela de a deveni medic, își dădea obștescul sfârșit, parfumul acelor flori micuțe dansa în aer alături de cel al trandafirilor, al salcâmului din sufletul ei, într-o horă înmiresmată ce înălța simțurile până la poarta raiului și dincolo de el. Pentru ea, raiul era pe Pământ (ca în frumosul cântec al lui Gabriel Cotabiță - nu mai știa acum dacă la vremea aceea se lansase ) dar nu pentru că ar fi fost îndrăgostită ( era lângă tatăl ei care o însoțise la liceu pentru examenul de admitere) ci pentru că pășea într-o altă lume, total diferită. Oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată, copii ca ea (avea doar paisprezece ani și aceea neîmpliniți) plini de emoții și vise. Aparent calmă, era bine pregătită, grație profesorilor foarte buni pe care i-a avut și dorinței ei de a păși în viața de liceu cu notă mare, tremura în sufletul ei teama de a nu-i pica la examenul de Limbă și literatură română, ca subiect, balada populară Miorița. Era singurul comentariu pe care nu putea să-l rețină și nu știa de ce. Pe noțiunile de gramatică, ortografie, punctuație, analiză a frazelor era foarte sigură. Făcuse atât de multe exerciții, analizase culegeri întregi de texte, fraze simple, compuse, subiective, predicative, de loc, de timp, de mod... La matematică era cea mai bună elevă din clasă, participase la multe olimpiade, rezolvase mii de probleme de aritmetică și geometrie. Dacă nu pica “Miorița” , emoțiile nu-și aveau locul, nota ar fi fost pe măsura eforturilor depuse de ea.
Răsplata ei nu a întârziat să apară, “Miorița“ a rămas între coperțile manualului și nota ei a fost una dintre cele mai bune. A intrat a doua sau a treia pe listă, într-o clasă de treizeci și șase de elevi ( treizeci și cinci de fete și un singur băiat).
A plecat acasă cu imaginea raiului întipărită pe retină (parcul liceului era superb) și cu parfumul de tei impregnat foarte puternic în suflet.

vineri, 5 ianuarie 2018

Suflet de copil (12)

Nu vroia sa accepte că a devenit “stâncă”, avea un suflet pierdut într-o buclă a timpului, chircit într-un subsol plin de mucegaiuri. Ce ciudat! Știa că mucegaiurile au un miros înecăcios dar subsolul ei era parfumat cu florile de salcâm ale copilăriei, cele de tei ale adolescenței, de iasomie și trandafir ale tinereții. I-ar fi plăcut să poată avea un fel de putere magică: să atingă sufletele tuturor oamenilor din viața ei, să-i facă mai buni, mai iertători, mai iubitori, mai romantici, mai visători, mai toleranți, mai talentați, mai... mai...
 A urmărit ( de câte ori a putut) serialele tv care aveau un pic de magie, de ireal. Ar fi strâmbat și ea un pic din nas, ca Samantha, și ar fi făcut toate treburile din casă într-o clipită. Ar fi luat curcubeul de pe cer și l-ar fi pus cunună peste visele ei. Ar fi fost Isolda pentru un Tristan modern, Penelopă pentru un Ulise care s-ar fi întors la primul ei suspin, dar este o Ană simplă, zidită într-o temelie imaginară. Zidurile, deși inexistente, o strâng, trupul i se frânge sub greutatea vorbelor și kilogramelor ( mai multe sau mai puține) în plus, buzele i se încleștează în lungi tăceri, părul îi albește, visele îi mor, ochii... Ochii îi rămân vii, atât de vii! Au în ei strălucirea stelelor, căldura soarelui, mișcarea vântului, culorile curcubeului ( furate toate într-o clipă de neatenție a universului).
Așa că: “oglindă, oglinjoară ne mai spui o povestioară?”
Ne vom întoarce iar în timp pentru a afla alte întâmplări din viața Anei.

Data viitoare...

joi, 4 ianuarie 2018

Suflet de copil (11)

Nu s-a văzut niciodată ca fiind o femeie frumoasă dar se întorcea mereu în fața oglinzii, privindu-se minute în șir. Nu se regăsea în femeia aceea. Avea ochii căprui, ochi care-și schimbau culoarea în funcție de trăirile ei și de prezența soarelui (era dependentă de lumina și căldura lui),deveneau verzi cu tente evidente de galben, ochi de felină sălbatică, buzele roșii și voluptoase, nasul un pic strâmb, sprâncenele de culoare deschisă, fruntea și tenul brăzdate de riduri, părul alb la tâmple (nu se lăsa vopsit oricât de mult ar fi încercat. Era blond-alună doar în ziua când pleca de la coafor, la primul spălat își recăpăta albul ca pe un trofeu ușor de cucerit), bărbia un pic ascuțită, gâtul golaș (nu-i plăcea să-l acopere cu eșarfe), umerii un pic aplecați, uneori mult prea aplecați. Își căuta silueta pierdută în anii tinereții (știa că nu o va mai avea niciodată înapoi, nu mai avea voință, putință, respect de sine, motivație...stătea în vârful unui val de incertitudine, aștepta vântul să bată cu viteză mică și într-o direcție  mai puțin ostilă, să nu fie trântită și strivită iar de stânci nemiloase). Oricât s-ar fi chinuit să-și vadă frumusețea în trăsăturile femeii din oglindă nu reușea. Oglinda nu-i putea arăta sufletul plăpând de copil cuminte. Rămăsese cumva blocată într-o buclă a timpului, unde nu pătrundeau decât raze de soare blânde, curate. De câte ori se retrăgea în tăceri chinuitoare și furtuni violente, găsea căldura lor ca pe o insulă în calea unui naufragiat. Se închidea în locul acela imaginar, plin de verdeață, de liniște și pace sufletească, î-L invoca în rugăciunile-i stângace și vorbeau la marginea mării. El, impunător și blând, cu priviri cristaline, cu vocea caldă, îi aducea seninul de care avea atâta nevoie. Îi trebuia atât de puțin să fie fericită: un pic de soare, liniște, armonie, un pic mic de iubire, valurile mării, vântul strecurându-se ușor prin părul ei. Atât de puțin și...totuși, atât de mult. Îi zâmbea chipului din oglindă. Ce ironie! Și zâmbetul se strâmba la ea. Își pierduse toate cuvintele, nu mai putea să scrie. Era un munte de nepăsare în jurul ei, greu de escaladat. Se spune că, vei deveni, în timp, ceea ce primești. A devenit și ea o stâncă nepăsătoare? Asta îi arăta nemiloasa oglindă?