- Ana, tu ce vrei să te faci când vei fi mare? era întrebarea pe care i-a pus-o, într-una din zile, tovarășa învățătoare . - Vreau să fiu doctor! a răspuns ea fără să se gândească prea mult. - Ne spui de ce vrei asta? - Ca să o vindec pe mami, nu mai vreau să fie bolnavă și să plece de acasă! a venit răspunsul ei imediat. - E o meserie frumoasă! Pentru asta, va trebui să înveți mult! Așa va fi? - Da, tovarășa învățătoare, voi învăța! Și, într-adevăr învăța și nu o făcea pentru că așa trebuia, învăța pentru că îi plăcea să facă asta, descoperea lucruri noi și se bucura pentru fiecare lucru învățat. Învățătoarea a observat și îi dădea lecturi suplimentare. Le citea cu nesaț, practic le „devora” și cerea și altele. Citise basmele lui Ispirescu, apoi „Poveștile nemuritoare” din colecția Biblioteca pentru toți, apoi „O mie și una de nopți”. Citea și visa. Își făcuse un obicei pe care l-a păstrat chiar și azi. După ce citea câteva pagini închidea ochii și încerca să vizualizeze ceea ce a citit. Știți, ca un film pe care vrei să-l derulezi în memorie. Doar că aici era și ea prezentă, mergea fascinată lângă personajele cărților, trăia aventura lor, chiar devenea un personaj. În lumea ei de lectură și vis devenea când prințesă, când cerșetoare, când Ileana Cosânzeana, când Gheonoaia, când Albă ca Zăpada, când maștera cea rea. A fost pe rând și Cenușăreasa și fetița cu chibrituri, a fost chiar și personaj masculin. Vizualiza tot. Închidea ochii și era doar lumea ei de poveste, lumea unde era, unde vroia să fie și ceea ce vroia să fie. De departe însă, cele mai frumoase vise ale ei erau acelea în care era îmbrăcată într-un halat de un alb pur, călcat și apretat impecabil, cu un stetoscop ce îi stătea fermecător de bine, așezat frumos pe după gâtul ei alb și delicat, cu părul lung și ondulat plimbându-se rebel pe spatele ei atunci când mergea pe holurile spitalului unde lucra. Și toată lumea o iubea pe doamna doctor. Da! Cele mai frumoase vise erau acelea în care ea se vedea doctor și mama era cea mai sănătoasă și fericită femeie din lume, mândră de fiica ei ajunsă medic vestit pentru profesionalismul ei.
Avea șase ani și se apropia
prima zi de școală. Cât de nerăbdătoare era, mai ales că abecedarul nu mai
prezenta o enigmă pentru ea! Îl descifrase singură, din scoarță în scoarță. Îi
trebuia uniforma de elev și , cum la magazinul din sat nu găsise una pe măsura
ei, au mers la oraș. Era prima dată când pleca din sat. S-a trezit foarte
devreme, autobuzul care făcea cursa avea ora de plecare dis de dimineață. A
rugat-o pe mama să stea la fereastră, își lipise nasul de geam și privea cu
uimire cum se perindau cu viteză casele, copacii, păsările, florile, oamenii,
lanurile de porumb și floarea soarelui ce-și așteptau cuminți culesul. Era ceva
nemaivăzut și atenția ei era maximă. Ajunsă la oraș, ea, copilul de la sat,
care nu mai văzuse niciodată cum arată un bloc de locuințe, a rămas din nou
uimită și chiar a avut reacția de a se ascunde după mami atunci când s-a trezit
lângă atât de mulți oameni. Mergeau grăbiți, fără s-o observe și fără să-i
răspundă la salut. Ea îi saluta pe toți, așa fusese educată, dar nimeni nu-i
răspundea. - Mami, de ce
nimeni nu-mi răspunde atunci când îi spun: „Bună dimineața!”? -Pentru că aici
oamenii nu se cunosc între ei, nu se salută și nici nu se supără dacă nu o mai
faci! - Mami, dar cutiile
acestea mari puse una peste alta și care au ferestre cu flori ce sunt? Uite, în
unele dintre ele văd oameni! Nu vor cădea de acolo? Nu le este frică? -Ție îți este frică
atunci când stai acasă? Cutiile astea mari sunt casele lor. Aici sunt foarte
multe, așa că, hai, grăbește pasul, să găsim uniforma, altfel nu vei putea să
mergi la școală, îi spune mama zâmbindu-i și ținând-o strâns de mână. Au intrat prin
magazine, iar în magazinul cel mare, cum îi spuneau cu toții, a rămas uimită
din nou. Oamenii nu urcau pe scări așa cum e normal, erau urcați de o scară,
care se numea rulantă ( ce nume ciudat! gândea ea). Trebuia să fii atent și
foarte rapid când pășeai pe ea pentru că riscai să te accidentezi. I-a plăcut
să urce cu scara rulantă, dar și să coboare. A fost o experiență nouă pe care
n-o va uita niciodată. Umblând din magazin în magazin au reușit să cumpere
uniforma și au plecat spre autogara de unde pleca autobuzul. Autogara era
situată aproape de o apă curgătoare mare, foarte mare. Râul care curgea pe la
ei prin sat era un bebeluș pe lângă ea. - Ce apă mare! - E fluviul
Dunărea! E cea mai mare apă ce curge la noi în țară! Vei învăța la școală
despre ea! Hai să ne ocupăm locul în autobuz, trebuie să mergem acasă! - Stau eu la geam,
da mami? -Da, puiule! Vroia să vadă iar
casele în viteză, oamenii, copacii, ziua care a trecut și noaptea care se lăsa
încetișor! A adormit imediat și a văzut toate acestea în visul ei colorat și
legănat de autobuzul aflat în mișcare.
În prima zi de școală n-a fost
însoțită de mama pentru că, doar cu câteva zile înainte, familia lor s-a mărit!
Se născuse Sorina, cel de-al patrulea copil al familiei. Venirea pe lume a
oricărui copil aduce multă bucurie. Și la ei a fost la fel, doar că, în timp,
problemele de sănătate ale mamei au revenit. Se simțea foarte rău atunci când
ținea copilul în brațe. Avea dureri foarte mari și-și spunea mereu în gând: „
Doamne, fă ceva! E mult prea mult pentru puterile mele! Trimite-mi pe cineva
să-i dau copilul să-l crească! Dar ai grijă, te rog, să fie om bun, s-o
iubească și s-o îngrijească! I-o voi da cu toată inima!” Când o mamă ajunge să
aibă astfel de gânduri, înseamnă că a ajuns la limita puterilor ei și simte că
nu mai poate face față la ceea ce are de făcut, că pruncul ei nu mai este în
deplină siguranță lângă ea. Și așa a fost, s-a simțit din ce în ce mai rău și a
ajuns iar într-un spital, pe masa de operație. Povestea s-a repetat. Iar mătuși
acre care te priveau oricum numai cu dragoste nu. Acum erau și mai mulți,
aveau un bebe de crescut. Totul era cum nu se putea mai rău și, ca să fie
paharul supra-dozat, într-o zi, mătușa vine dotată cu un foarfece pe care Ana
îl vedea uriaș. Se uita la el cu teamă și, anticipând ce i se va întâmpla, a
început să plângă:
- Te rog să nu mi-l tai! Promit
că-l pieptăn singură, dar să nu mi-l tai! îi spunea ea printre suspine. - Trebuie s-o fac!
i-a spus mătușa. Mama ta e bolnavă, noi nu vom putea să stăm aici la nesfârșit,
nu are cine să ți-l îngrijească! Nu te mai împotrivi, stai liniștită ca să-l
pot tăia drept! N-a putut s-o înduplece cu nici un chip, codițele ei au căzut
dintr-o singură tăietură. A fost o adevărată tragedie pentru ea. Părul ei,
fiind împletit în fiecare zi, începuse să se onduleze și, când era despletit,
cădea în cascade pe umerii ei plăpânzi, acoperindu-i spatele cu generozitate.
Cum să nu plângi zile în șir după el! Cum să o iubești pe cea care ți l-a
tăiat? O privea cu teamă și cu sentimente amestecate, mai cu seamă pentru că
mătușa aceea avea patru fete și toate cu părul lung. Sufletul ei de copil
fusese rănit foarte adânc și nu a iertat-o niciodată. S-a așezat într-un colț
al camerei și, ținându-și strâns codițele în brațe, spunea neîncetat: - Mami, fă-te bine
și întoarce-te acasă! Promit să fiu cuminte, cuminte, să nu te supăr niciodată,
dar te vreau aici mai repede! Vino! Te rog!
Și lacrimile nu conteneau să
cadă din ochișorii ei .
