LeiMar (9)

Plecarea mamei Lei a lăsat o urmă de tristețe pe chipul tatei, urmă ce a persistat pentru o bună perioadă de timp. Deși era conștient că ea nu mai este, el își îndeplinea în fiecare zi ritualul: mergea la ea acasă și când ajungea la poartă avea senzația că ea nu a plecat niciodată de acolo. Spiritul ei rămăsese între zidurile casei, ea îi atingea creștetul, îi mângâia părul și el putea să facă orice pentru că anne îi dăduse binecuvântarea. Au trecut foarte greu zilele când tata era trist, dar, în sfârșit, au trecut. Acum știu că de dragul nostru, al celor care rămăsesem lângă el, își închisese durerea și tristețea într-o cămăruță de suflet și, în colțișorul acela, anne era doar a lui, nu-l părăsise niciodată.

Se apropia Crăciunul și iarna era de o frumusețe ireală. Zăpada albă și pufoasă se așternuse peste tot, gerul îmbujora fețele celor care se încumetau să iasă din case să-l înfrunte. Și nu erau puțini! Era un dute-vino foarte animat pe străzi, toți erau cuprinși de febra cumpărăturilor. Îmi plăcea mult perioada aceasta pentru că, la sfârșitul ei, ne reuneam cu toții. Crăciunul era o sărbătoare pe care o așteptam cu nerăbdare, împodobeam bradul cu multă veselie, așteptam colindătorii cu mare drag, cântam împreună cu ei, apoi ne așezam la masă cu toții, tata spunea rugăciunea și, după ce mâncam, venea partea cea mai plăcută: desfăceam cadourile care ne așteptau cuminți sub bradul frumos împodobit. Sărbătorile acestea au rămas în amintirea mea cu o aromă deosebită, a fost ultimul Crăciun pe care l-am petrecut cu toții și nu știu de ce a fost total diferit de celelalte. Poate pentru că atunci tata m-a învățat să dansez și a fost unicul vals pe aripile căruia am fost purtată ca un fulg. Mi-a dăruit o superbă rochiță de bal și mi-a spus că o voi purta la petrecerea mea de majorat.

- Tati, dar eu nu știu să dansez vals! i-am spus eu.

-Nu-i nimic, Raza tatei, înveți acum! Dar îmbracă-te cu rochița, da?

Am îmbrăcat rochița aceea, mama mă ajutase să-mi strâng părul, am încălțat o pereche de săndăluțe foarte finuțe (tata se gândise la toate!) și m-am prezentat în fața tatei dornică să învăț pașii de vals. Tata mă aștepta îmbrăcat la „patru ace”( costum și cravată asortate cu rochia mea de culoarea obrajilor îmbujorați), s-a înclinat ceremonios în fața mea și mi-a spus:

-Domnișoară LeiMar te invit la dans! Te rog să-mi acorzi onoarea de a dansa cu o Rază de soare!

Mă uit la el zâmbind și-i spun cu seriozitate:

-Domnule tată, onoarea e de partea mea! Dar te previn: ferește-ți picioarele! Vor avea de suferit când vor fi călcate de ale mele!

Râdem amândoi și tata mă poartă fericit prin toată camera devenită instantaneu un mini-salon de dans. L-am călcat de mai multe ori dar am reușit să învăț și, în scurt timp, pluteam numărând în gând pașii și bătând ritmul: 1-2-3! 1-2-3! Valsul e minunat! Mă învârtesc, mă răsucesc, mă aplec ușor, rochița ce o port îmi dă senzația unui zbor minunat! Un zbor aproape de pământ, dar totuși un zbor! Un zbor vegheat, ca multe alte ori, de brațele vânjoase ale tatei! Îmi primisem deja cadoul! Era cel mai frumos cadou! Nici nu îndrăznisem să visez la el dar tata știa ce-mi doresc eu, chiar înainte de a ști eu. E ciudat, nu? Mă cunoștea atât de bine! Oare toți tații își cunosc atât de bine fiicele sau doar tata avea darul acesta? Îmi plăcea să cred că tata e unic! Că nu există în întreg universul un alt tată ca al meu! Că eu sunt cea mai norocoasă și poate cea mai fericită fiică ( fizic, nu mai arătam ca un copil, eram o domnișoară, o adolescentă visătoare căreia îi plăcea să fie alintată ca un copil)! El era eroul meu, modelul meu, îmi doream să fiu puternică deși eram fragilă! Cu timpul, când viața mi-a arătat că există nori negri de furtună, nori ce-mi amenințau echilibrul sufletesc am descoperit în mine puterea lui de a înfrunta tunetele și fulgerele vieții dar și calmitatea și căldura ce ți-o aduc razele de soare ale speranței ce înlătură norii, ajutate fiind de curcubeul multicolor format din zâmbete de copii!