LeiMar (27)

Bună pui! De fapt, eu nu mai știu cum să încep azi povestea mea (a noastră). Pentru voi, cei rămași acolo, timpul are o altă unitate de măsură. Pentru mine, parcă ar sta pe loc, inert. Nu mai curge decât luând forma amintirilor, nu se dilată, nu se comprimă. Verbele își amestecă conjugarea, vin în dezordine, ba la trecut, ba la prezent (și-au pierdut doar viitorul), cuvintele capătă o altă semnificație, unele strigă, altele șoptesc, cele mai multe rămân nerostite...dar ceva rămâne neschimbat pentru veșnicie: dragostea noastră. Deși totul s-a transformat în amintiri (dulci sau amare) eu încă mai vibrez la ecoul produs de ele în goana aceasta nebună prin timp. Știu că doar tu înțelegi cu adevărat ceea ce scriu eu acum. Ceilalți citesc și vor să afle destinul (nedrept, spun unii) unei fete (specială, spun ei - foarte normală, spun eu) cu care s-au întâlnit în lumea virtuală. Le-am povestit ceea ce trăiam pentru că i-am considerat prietenii mei, i-am vrut parte din scurta mea viață și au intrat în ea cu căldură și sinceritate (unii). Mi-e greu să scriu azi pentru că sunt amintiri dureroase pentru amândoi. Se spune că, cei care pleacă în alte dimensiuni ajung în locul acela verde „de unde au fugit toată durerea și întristarea” dar eu sunt tristă și amintirile mă dor. Cum să nu te doară când, în noaptea în care am adormit fericită dansând în brațele tale, proaspăt căsătoriți, cu verighetele strălucind la degetele noastre, m-am trezit îmbrățișându-i pe ai mei la granița dintre două lumi. Trupul îmi rămăsese captiv în pat, rece, toată căldura mea se chircise în palma mâinii stângi pe care o țineai cu încăpățânare atât de strâns. Medicii încercau să te desprindă de el și tu strigai sfâșietor:

-Maria, iubito! Ce ai? De ce ești rece? Să nu pleci! Doamneee! De ce? (erai în genunchi lângă pat și te rugai, aproape că te-au târât afară medicii, ca să poată să-și facă treaba) Să nu mi-o iei! Mai dă-ne timp! Nu mă pot întoarce acasă fără ea! Te rog Doamne! Eu nu știu rugăciuni, dar Tu le poți citi în lacrimile mele. Dă-mi-o înapoi, te rog! Lasă-ne măcar pentru un timp fericirea căsătoriei noastre!

O aripă de suflet își dorea zborul liniștit și odihnitor lângă părinți dar cealaltă era ancorată în palma stângă. Căldura ei a fost cea care a înclinat balanța spre viață. (Regizorul hotărâse să ne mai dea un timp de fericire dar îmi lăsase mie iluzia că alegerea îmi aparține. Cât de puțin îmi trebuia să mă consider un om fericit!) Nu puteam pleca, erai atât de răvășit! M-am reîntors în trupul meu slăbit de boală și suferință dar am știut, încă din acel moment, că era pentru o perioadă limitată de timp. Intrase în mine o scânteie de lumină sfântă și blândă de colțișor de Rai însoțită de o dorință de a rămâne lângă cei dragi până când se va auzi valsul ceresc. Am deschis ochii pentru câteva secunde și ți-am zâmbit. Lacrimile tale și-au oprit pentru puțin căderea împiedicându-se de zâmbetul tău timid:

-Te-ai întors! Să nu mai pleci niciodată Maria! Să nu mai pleci! îmi spuneai printre suspine. (Erai ca un copil ce își cerea mângâierea. Doamne! Cât de mult te iubeam în momentele acelea! Dureros de mult!)