Suflet de copil (5)

Nu o să mai punem accent pe visele  Anei, ne vom concentra pe întâmplările din viața ei.. Locuiau foarte aproape de școală și nu își permitea niciodată să chiulească. Poate că nici nu-și dorea asta, școala era ca o evadare din tristețe, sărăcie, probleme de sănătate. Acolo era cunoașterea, competiția, jocurile și veselia din recreații. Era prima din clasă. A luat în fiecare an premiul întâi. Învăța cu ușurință și îi plăceau foarte mult orele de „compunere”. De multe ori, învățătoarea o scotea în fața clasei și îi spunea să citească ceea ce a scris. Colegii o ascultau în liniște și  apoi începeau discuțiile libere. Era apreciată sau criticată. Toate aceste dezbateri o motivau. Când nu i se dădeau lecturi suplimentare sau teme pentru acasă,  le cerea din proprie inițiativă. Nu uitase niciodată ziua când a devenit „pionier” . Apoi comandant de grupă, de detașament și, ultimul „rang”, comandant de unitate. Nu avea o mentalitate de lider. Pentru asta trebuie să fii tupeist și chiar nesimțit. Ea se născuse cu  prea mult bun simț. Acesta era ca un blestem. În timp, datorită sărăciei și problemelor generate de ea, bunul simț se accentuase prea mult. Asculta fără să protesteze, tăcea chiar și atunci când i se aruncau vorbe grele în față și era jignită. Mintea ei înregistra tot și construia fraze pe care să le rostească dar bunul simț îi păstra buzele pecetluite și cuvintele rămâneau nespuse, se  roteau ca un leu într-o cușcă, transformându-se în furtuni sufletești ce o făceau extrem de fragilă. Își învățase ochii să vorbească dar același bun simț îi rănea privirile, făcându-le să coboare în pământ, fără îndrăzneala de a privi oamenii în ochi. A fost necuviincioasă o singură dată cu diriginta ei și asta a fost plătită scump. Pe vremea aceea, în fiecare an erau repartizate un anumit număr de locuri în tabere școlare. Când nu erau doritori, erau împărțite pe fiecare clasă, plătite de toți elevii sau contravaloarea lor era reținută din salariile profesorilor. Se alocaseră și pentru colectivul lor, se împărțise valoarea la numărul de școlari și fiecare trebuia să contribuie cu suma de douăzeci și cinci de lei. Nu era o valoare mare dar nici neglijabilă. Când singurul venit al familiei era un amărât de salariu la CAP, cu banii aceia puteai să faci multe. Ana fusese desemnată să strângă banii, îndeplinea și funcția de casier al clasei.
-Vom strânge suma necesară și apoi vom organiza o tragere la sorți. Vor participa colegii voștri care au o situație materială foarte modestă, le-a spus diriginta. Și, ca să fie un început, îți dau eu douăzeci și cinci de lei pentru tine!
În acel moment, sub privirile ușor disprețuitoare ale colegilor, Ana simțise că îi fuge pământul de sub picioare. Nu înțelegea de ce îi făcuse asta! Nu adusese nimeni banii. De ce trebuia să înceapă cu ea? Fuseseră vecini cândva, înainte ca diriginta să se căsătorească. Știa situația lor materială. Ar fi adus contribuția ei odată cu ceilalți colegi, nu s-ar fi sustras de la aceasta. O considera ca pe o îndatorire de onoare. Ochii ei căprui se umpluseră de lacrimi de umilință și supărare. Și-a adunat toată puterea în picioarele ce o susțineau, și-a ridicat privirea din pământ și a pornit spre catedră îndreptându-și spatele și privind-o pe dirigintă în ochi. Ajunsă acolo, i-a spus:
-Luați-vă pomana înapoi, o să vă trebuiască! I-a întors spatele și a plecat acasă fără să îi mai pese de urmările pe care le va avea îndrăzneala ei.
Acasă au izbucnit lacrimile și o ajunsese neputința. I-a povestit mamei. Mama a avut o reacție puțin ciudată care a bulversat-o și mai mult. Ea avea o vorbă: să nu pui preț pe toate cuvintele copiilor, ei mai pot inventa. Vroia să se convingă singură că ceea ce îi povestise Ana era adevărat și a  mers să ducă banii la școală și să audă versiunea dirigintei. Ana s-a simțit atât de neînțeleasă și de nedreptățită încât a avut prima ei tentativă de sinucidere ( cea de a doua a fost mult mai târziu când ea însăși devenise mama, dar să nu anticipăm). A luat un pumn de pastile și a căzut într-o stare de somnolență ( pesemne că pastilele nu erau destul de puternice sau că nu erau  atât de multe încât să-i curme viața). Mama ei a fost foarte mâhnită dar pentru că Ana reacționa sporadic, se ridica amețită din pat, îi dădea să bea apă nu și-a dat seama că ea făcuse un gest disperat. A dormitat câteva zile bune dar și-a revenit  cu o zi înainte de serbarea de sfârșit de an. Atunci a aflat că fusese scandal în școală, diriginta convocase un consiliu profesoral și ceruse să i se scadă nota la purtare. I-au pus șapte. A fost singurul an din viața ei de elevă când nu luase premiul întâi ci mențiune. La serbare, în timpul festivității de premiere, când diriginta i-a strigat numele și a invitat-o să-și ridice răsplata pentru învățătura de peste an, Ana s-a ridicat mândră în picioare și a privit-o pe dirigintă în ochi. Era îmbrăcată în costumul festiv de pionier, cu fustă neagră plisată, cămașă albă, cravată de pionier și în piept îi atârna șnurul albastru de comandant de unitate. Nu a schițat nici un gest, doar a privit-o  și s-a așezat la locul ei pe scaun refuzând mențiunea. Diriginta primise o lecție în fața întregii comunități dar Ana pierdu-se ceva ce nu a mai redobândit niciodată: încrederea în oameni.