Suflet de copil (14)

Intrase iar într-un labirint. Nu știa cum și când se întâmplase, nu-i găsea ieșirea, rătăcea pe cărări ascunse de ceața groasă de gânduri ce-și pierduseră culoarea. Simțea că, de câte ori reușea să iasă dintr-unul , nici nu apuca să-și revină, să ajungă pe o linie de plutire, se și trezea rătăcind în altul. Era tot mai obosită fizic și psihic, se agăța, de câte ori avea ocazia, de viața aceea nouă și frumoasă, cu ochi mari și curioși, o viață născută din multă iubire. O ținea în brațele ei, aparent vânjoase dar foarte fragile, o legăna, ocrotind-o cu multă atenție și îi cânta cântecul acela de leagăn, vechi (de o vârstă cu ea, poate). El o privea atât de frumos, îi zâmbea fericit și se cuibărea cu încredere în brațele ei, adormind. Îi plăcea să-l privească dormind, să se minuneze de chipul acela plin de iubire și atât de inocent. Privindu-l, se întorcea în timp, retrăia momentele minunate când își alăpta copiii la sân, când simțea că cineva depinde de ea. Era un sentiment pe care nu putea să-l descrie dar îl retrăia cu o emoție extrem de puternică. Momentele acestea erau rare, o dată pe săptămână sau mult mai rar, dar în timpul lor simțea ațintiți asupra ei priviri îngrijorate ( nu le înțelegea neîncrederea pentru că, oricât de pierdută ar fi fost în labirint, nu i-ar fi făcut niciodată vreun rău îngerașului din brațele ei). El era speranța ei de viață, ochii lui îi luminau dureroasele rătăciri.
Ar fi vrut să le spună celor dragi ( parcă le-a spus la un moment dat) că viața asta nu este doar despre bani și despre ce poți face cu ei, viața asta este, mai ales, despre suflet și cum să faci să-l păstrezi viu, să-l hrănești cu frumusețe culeasă din natură, din artă, din credință, să-l păstrezi inocent, să iubești și să dăruiești iubire, să dăruiești căldură chiar dacă tu nu primești decât zâmbete false și cuvinte reci. Sufletul ei, deși captiv în trupu-i, căuta frumusețea și o primea cu aripile larg deschise spre soare.
- Nu știi să comunici! - i se reproșa foarte des.
-Dacă ați ști să mă ascultați, dacă ați avea răbdare!- le spunea ea, dar...nu o auzea nimeni...
Trist, dar adevărat!  Să te zbați pe un munte de întrebări si să ajungi să te îneci într-o mare de răspunsuri! Se spune că problemele adultului își au originea în copilăria lui. Poate, de aceea, ea căuta, cu disperare, să-și recapete toate amintirile pierdute prin sertarele voit închise. Ciudat, nu? Cândva, aruncase în subsolul întunecos, cheia de la acele sertare și acum o căuta prin toate ungherele. Mult mai ciudat era că regăsea parfumuri și arome uitate, oameni pe care nu-i mai văzuse de zeci de ani și despre care nu mai știa dacă sunt sau nu în viață: salcâmul era vedeta... apoi, dudele acelea negre și mari din copacul ce creștea lângă o fântână din satul copilăriei; merele interzise din grădina vecinului; gutuile, privite cu jind, din grădina altui vecin; plăcintele aburinde făcute în cuptorul din spatele casei; dulceața de prune întinsă pe o felie de pâine de casă, presărată cu bucățele de brânză sărată; curtea școlii peste drum de casă; chipurile colegilor și profesorilor; zgomotul făcut de vatale când țesea, făcându-și zestrea care acum zace închisă într-un șifonier vechi, în magazia casei; șezătorile în care se luau la întrecere la croșetat, împletit și cusut; vecinul acela șugubăț care, întrebat fiind cum știi când s-au copt pepenii, i-a îndrumat să ia o lingură și să-i guste (cum să-i spui una ca asta unui copil? Niciodată nu a putut mânca pepeni din grădina lor, cum să crească dacă erau distruși cu lingura?); moara de după casă, în curtea căreia se încingeau jocurile copilăriei; mătușile acelea acre care-i țineau locul mamei când era bolnavă; dudul acela sterp, din mijlocul curții, de care atârna un leagăn de funie pe care puneau o scândură și se legăna, privind cerul sau ținând ochii închiși, visând; nopțile când citea, la lumina becului de la stâlp, cărțile împrumutate...
 Îi era dor de toate acestea, Doamne, cât de mult dor!