LeiMar (4)

Era o zi superbă de toamnă! Soarele strălucea blând pe cerul de un albastru intens. Frunzele copacilor începuseră să-și schimbe culoarea și se desprindeau, una câte una, așezându-se ușor pe trotuare și formând un covor ce devenea, cu fiecare zi care trecea, mai gros. Pe măsură ce soarele îl usca, el foșnea și se sfărâma în bucățele mici, mici, la fiecare pas al trecătorilor. La orele amiezii, parcurile răsunau de glasuri vesele de copii. Zilnic, părinții mei mă însoțeau în parc și, în ziua aceea , stând pe bancă, s-au apropiat de noi un băiețel și mama lui. S-au așezat pe banca din fața noastră. Băiețelul era mai mare decât mine. Eu aveam vreo șase anișori și el să fi avut vreo 11. Avea o minge pe care o conducea pe alee când cu un picior când cu celălalt. Îl priveam jucându-se cu ea și mi-am dorit să mă joc și eu.

-Tati, pot să mă joc și eu cu mingea?

-Da, Rază, dacă băiețelul vrea să se joace cu tine, poți!

M-am îndreptat spre el și, cu cel mai dulce și mai frumos zâmbet pe care îl aveam în dotare, l-am întrebat:

-Pot să mă joc și eu cu tine?

El m-a privit, mi-a zâmbit și mi-a spus:

-Sigur că da! Ne jucăm amândoi! Dar mai întâi vreau să știu cum te numești! Eu sunt Alin!

-Și eu sunt Leila Maria! Dar poți să-mi spui Lei! Și i-am întins încrezătoare  mâna! Când mâinile noastre s-au atins am avut un sentiment de siguranță  deplină! Ne-am scuturat mâinile prietenește și am început să ne jucăm. După un timp, m-am împiedicat și am căzut. M-am lovit și lacrimile nu au întârziat să apară. Alin m-a ajutat să mă ridic și am văzut și în ochii lui lacrimi.

-De ce plângi? l-am întrebat.

-Pentru că te-ai lovit și mă doare și pe mine!

Am uitat de durere și i-am zâmbit, mi-am scos batista din buzunar și i-am șters lacrimile, apoi el a făcut același lucru și mi-a spus:

-Vrei să fim prieteni?

-Da! Vreau! Dar să știi că-ți voi spune Alint!

-Bine! S-a făcut! Dă-mi mâna ta! O să te țin de mână să nu mai cazi niciodată! O să am grijă de tine mereu!

Am mers ținându-ne de mână și i-am spus tatei:

-Tati, uite, el e Alint! Va fi cel mai bun prieten al meu!

-Dacă spui că așa va fi, eu te cred Rază! Iar tu amice să ai grijă de ea! îi spune lui Alint zâmbindu-i.

Din ziua aceea, am fost aproape nedespărțiți! Când am devenit elevă, venea să mă ia de acasă și mă conducea în fiecare zi la școală ținându-mă de mână. Mâna mea o căuta pe a lui și atingerea ei declanșa vraja. Aveam un sentiment de siguranță deplină, nimeni și nimic nu mă putea răni, știa tot ceea ce mi se întâmplă, ne făceam confidențe, râdeam împreună, plângeam dacă luam o notă mai mică și el mă consola spunându-mi cuvinte frumoase. Stabilisem un fel de regulă: atunci când ne făceam confidențe el îmi spunea Maria și eu îi spuneam Alin, deveneam foarte serioși și uitam de ghidușii. Altfel, eram Lei și Alint, mereu puși pe glume și cu chef de joacă, ținându-ne de mână, plimbându-ne prin parc, pe malul mării, ascultând pescărușii și privindu-le fermecați zborul, visând amândoi, râzând, cântând, trăind cu intensitate fiecare clipă ce ne era dată.