LeiMar (5)

Ce se întâmplă oare în mintea unei mame atunci când hotărăște să renunțe la copilul ei? Ce furtuni emoționale se transformă în uragane devastatoare în așa fel încât să creadă că, dăruindu-l altei femei, copilului îi va fi mult mai bine decât dacă ar fi lângă ea? În ce stadiu de degradare umană, socială și emoțională trebuie să ajungă pentru a înfăptui un asemenea gest? Cât de des se întâmplă acest lucru, de ce se întâmplă asta? Sunt întrebări pe care eu mi le-am pus de multe ori încercând să înțeleg gestul bunicii mele, mama naturală a tatălui meu, dar n-am îndrăznit niciodată să i le pun lui. Poate pentru simplul fapt că el nu a încercat niciodată s-o caute sau să o judece. Poate că, dacă ar fi întâlnit-o, i-ar fi mulțumit pentru gestul ei, nu cunoștea o altă mamă și nici nu vroia să cunoască alta. Pentru el, mamă însemna „anne”( mamă în limba turcă) și nu era nimeni alta decât mama Lei. Ea era femeia care „l-a cules” din fața unui tomberon de gunoi în care scormonea în căutarea unor resturi de mâncare, l-a spălat, l-a îngrijit, l-a crescut dăruindu-i o dragoste imensă. L-a educat în credința lui creștină deși ea era musulmană. L-a învățat că părinții nu trebuie niciodată judecați de către copii, ei trebuie respectați, priviți cu înțelegere și pomeniți cu foarte multă iubire. Mama Lei era o femeie de la care aveai ce învăța! Era cultă, deșteaptă, înțeleaptă, răbdătoare. Dobândise o educație elevată, într-o cultură total diferită de a noastră dar foarte bogată în pilde și povești. Îmi plăcea s-o ascult ore întregi cum îmi spunea povești. Atât de frumoase! Mergeam amândouă pe malul mării ( locuia la câțiva metri depărtare!), ne așezam pe nisip și mama Lei își începea poveștile. Ascultam fermecată! Era o lume nouă: cu prinți, prințese, emiri, șahi și padișahi, cadâne și eunuci, povești de dragoste, povești de luptă, povești de viață! Ascultam și visam! Mă visam prințesă, îmbrăcată ca o cadână: misterioasă, frumoasă, fermecătoare, cu fața acoperită de un văl transparent, care lăsa să se vadă doar ochii mei verzi ca smaraldul, luminați fiind de o iubire tainică pentru un prinț ce venea călare pe un cal alb. Eu îl așteptam la țărmul mării, el mă ridica ușor pe șaua calului și porneam amândoi într-un galop fermecat, pierzându-ne în marea nesfârșită a iubirii.

-Trezește-te, kîz! îmi spunea mama Lei. Iar visezi! Ascultă marea, ascultă-i poveștile spuse de valuri, sunt mult mai frumoase decât ale mele! Închide

ochii și ascultă valurile ce se sparg de țărm! Le auzi tânguirea? Le auzi strigătul? Ce-ți spun valurile? Ce le spui tu lor când deschizi ochii și le privești? Le-ai înțeles zbaterea? Le-ai simțit bucuria pe care le-o dă viața lor efemeră? Privește natura, kîz, vei învăța atât de multe de la ea! S-o admiri și s-o respecți și ea îți va da lecții pe care vei ști să le aplici când viața te va pune la încercare testându-ți cunoștințele!

Mi-era dragă și când îmi spunea povești dar și când mă dojenea! Dar cel mai mult mi-era dragă atunci când era cu tata și nu avea ochi decât pentru el! Chiar și acum, când tata devenise bărbat, ea îl vedea copil! Îi punea mâna pe creștet, îi mângâia părul cu duioșie și el stătea cuminte. Cu ochii înlăcrimați de fericire îi lua mâna și i-o săruta, apoi i-o ducea la frunte( era modul de salut pe care îl au turcii dar el îi adăugase ceva doar al lor, îi mai săruta încă o dată mâna!). Ea îi spunea cu dragoste „oglum” (fiu în limba turcă). Erau momente care, privite din afară, păreau banale, dar pentru ei erau speciale! Inima lor bătea cu putere, erau emoționați până la lacrimi. Oricât de ocupat ar fi fost, tata trecea zilnic s-o vadă și să stea cu ea. Uneori, un „Sărut mâna!” spus din pragul porții însemna atât de mult! Mihai crescuse, se însurase, avea familia lui, problemele lui, dar nu uita niciodată de ea! Îi zâmbea, îi dădea binecuvântarea și pleca! Era ca un ritual ce trebuia îndeplinit! Un ritual al iubirii de părinte! Un ritual al iubirii de copil!

Se pare că oamenii buni și iubitori pleacă devreme și devin îngeri. Mama Lei s-a stins și ea, înainte de vreme, lăsându-l pe tata foarte trist. Atunci l-am văzut pe tata plângând ca un copil, se consola doar cu gândul că, înainte de a pleca, îi făcuse cadou un pelerinaj la Mecca. Se întorsese de acolo cu capul acoperit și cu fața luminată de seninul ce-l dobândise! Am așteptat-o cu toții și i-am sărutat mâna. A fost ultima dată când am văzut-o pentru că nu mai accepta să o vizităm. Vroia să o păstrăm în amintirea noastră așa cum fusese. Plină de viață! S-a stins cu un an înainte de plecarea părinților mei. Atunci nu înțelegeam durerea tatei, dar, mai târziu, când am trăit aceeași durere, am înțeles! E mare! Atât de mare și de sufocantă!