miercuri, 11 iulie 2018
Eu...
nu m-am născut și nici
nu voi fi vreodată poet
durerile-mi sunt încă
în stadiu embrionar
ținute în adâncuri
sub o crustă vulcanică.
nu au forța să erupă în
valuri de magmă
incandescentă,
ard în cuvinte nespuse,
se îneacă în ape tulburi,
rătăcesc în ceața deasă
într-un permanent sevraj
dependente de lumină.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Te-ai întrebat vreodată ce s-ar fi întamplat cu cuvintele nespuse, dependente de lumină, daca nu ai fi existat TU? Un gând timid, către tine, Mar!
RăspundețiȘtergerehttps://www.youtube.com/watch?v=yGk34zEtcMg
Nu știu, Liv. Eu mă întreb multe în fiecare zi. Uneori, universul îmi răspunde, fără prea multe explicații, și eu insist. De aceea rămân cuvinte nespuse. 😊 Știi că mă pot pierde în explicații? Știi, mon ami! Frumoasă muzică! Mulțumesc pentru gândul tău timid, mon ami!
ȘtergereEu știu ca intr-o zi toate cuvintele acelea nespuse își vor găsi locul lor firesc în gândurile tale și tu le vei arata drumul spre lumina
RăspundețiȘtergereDimineața bună, Mar!
Neața bună, Cris! 😘 Zi superbă să ai!💐
ȘtergereApele tulburi se vor limpezi numai cand raza de lumina va sfasia valul de ceata care le inconjoara. Cauta Lumina si cuvintele se vor insira ele singure, ca margaritarele, stralucind fara sa arda, erupand fara sa doara...
RăspundețiȘtergereMulțumesc frumos, Ana!💐 Mi-au lipsit cuvintele tale. Bine ai revenit!💐
Ștergere