Suflet de copil (14)

Intrase iar într-un labirint. Nu știa cum și când se întâmplase, nu-i găsea ieșirea, rătăcea pe cărări ascunse de ceața groasă de gânduri ce-și pierduseră culoarea. Simțea că, de câte ori reușea să iasă dintr-unul , nici nu apuca să-și revină, să ajungă pe o linie de plutire, se și trezea rătăcind în altul. Era tot mai obosită fizic și psihic, se agăța, de câte ori avea ocazia, de viața aceea nouă și frumoasă, cu ochi mari și curioși, o viață născută din multă iubire. O ținea în brațele ei, aparent vânjoase dar foarte fragile, o legăna, ocrotind-o cu multă atenție și îi cânta cântecul acela de leagăn, vechi (de o vârstă cu ea, poate). El o privea atât de frumos, îi zâmbea fericit și se cuibărea cu încredere în brațele ei, adormind. Îi plăcea să-l privească dormind, să se minuneze de chipul acela plin de iubire și atât de inocent. Privindu-l, se întorcea în timp, retrăia momentele minunate când își alăpta copiii la sân, când simțea că cineva depinde de ea. Era un sentiment pe care nu putea să-l descrie dar îl retrăia cu o emoție extrem de puternică. Momentele acestea erau rare, o dată pe săptămână sau mult mai rar, dar în timpul lor simțea ațintiți asupra ei priviri îngrijorate ( nu le înțelegea neîncrederea pentru că, oricât de pierdută ar fi fost în labirint, nu i-ar fi făcut niciodată vreun rău îngerașului din brațele ei). El era speranța ei de viață, ochii lui îi luminau dureroasele rătăciri.
Ar fi vrut să le spună celor dragi ( parcă le-a spus la un moment dat) că viața asta nu este doar despre bani și despre ce poți face cu ei, viața asta este, mai ales, despre suflet și cum să faci să-l păstrezi viu, să-l hrănești cu frumusețe culeasă din natură, din artă, din credință, să-l păstrezi inocent, să iubești și să dăruiești iubire, să dăruiești căldură chiar dacă tu nu primești decât zâmbete false și cuvinte reci. Sufletul ei, deși captiv în trupu-i, căuta frumusețea și o primea cu aripile larg deschise spre soare.
- Nu știi să comunici! - i se reproșa foarte des.
-Dacă ați ști să mă ascultați, dacă ați avea răbdare!- le spunea ea, dar...nu o auzea nimeni...
Trist, dar adevărat!  Să te zbați pe un munte de întrebări si să ajungi să te îneci într-o mare de răspunsuri! Se spune că problemele adultului își au originea în copilăria lui. Poate, de aceea, ea căuta, cu disperare, să-și recapete toate amintirile pierdute prin sertarele voit închise. Ciudat, nu? Cândva, aruncase în subsolul întunecos, cheia de la acele sertare și acum o căuta prin toate ungherele. Mult mai ciudat era că regăsea parfumuri și arome uitate, oameni pe care nu-i mai văzuse de zeci de ani și despre care nu mai știa dacă sunt sau nu în viață: salcâmul era vedeta... apoi, dudele acelea negre și mari din copacul ce creștea lângă o fântână din satul copilăriei; merele interzise din grădina vecinului; gutuile, privite cu jind, din grădina altui vecin; plăcintele aburinde făcute în cuptorul din spatele casei; dulceața de prune întinsă pe o felie de pâine de casă, presărată cu bucățele de brânză sărată; curtea școlii peste drum de casă; chipurile colegilor și profesorilor; zgomotul făcut de vatale când țesea, făcându-și zestrea care acum zace închisă într-un șifonier vechi, în magazia casei; șezătorile în care se luau la întrecere la croșetat, împletit și cusut; vecinul acela șugubăț care, întrebat fiind cum știi când s-au copt pepenii, i-a îndrumat să ia o lingură și să-i guste (cum să-i spui una ca asta unui copil? Niciodată nu a putut mânca pepeni din grădina lor, cum să crească dacă erau distruși cu lingura?); moara de după casă, în curtea căreia se încingeau jocurile copilăriei; mătușile acelea acre care-i țineau locul mamei când era bolnavă; dudul acela sterp, din mijlocul curții, de care atârna un leagăn de funie pe care puneau o scândură și se legăna, privind cerul sau ținând ochii închiși, visând; nopțile când citea, la lumina becului de la stâlp, cărțile împrumutate...
 Îi era dor de toate acestea, Doamne, cât de mult dor!

Ridică-ți privirea, femeie...

și uită-te cu încredere spre visele tale
lasă amintirile să doarmă
acolo unde le-ai închis pe veci
fă-ți curaj să întinzi aripile
(rănite) deasupra lumii,
arată că nu ai teamă să
zbori cu capul în nori prin
limpezimile cerului,
coboară apoi cu picioarele
pe pământ și înfige-le  bine
de tot să nu te mai doboare
nimeni, niciodată!
fă-ți bucurii din durere și
apă de băut din lacrimi,
zâmbetul să-ți fie podoabă
peste ridurile adânci ,
râsul să-ți fie muzică
sfântă, vocea să-ți fie alint,
seninul să te învăluie
și  sufletul să-ți rămână
deschis doar spre soare...
Așa să-ți ajute Dumnezeu!

Uneori...

uneori, era rătăcită printre
cuvinte cu sens unic
se trezea rotindu-se la
nesfârșit într-un sens
giratoriu ca un labirint
fără nici o ieșire .
secătuită, se uita în sus
stelele faruri pentru alții  o
orbiseră, dar stelele ei pieiră
la nașterea unei alte stele.
“ai răbdare! o să afli într-o
zi de ce și o să-i dai dreptate !”
de parcă ar mai conta...

Rătăciri...

Era într-o biserică înțesată de lume,
cu mesele pline de ouă roșii
așteptau, în liniște , să
moară un bătrân, apoi să se
roage pentru reînvierea lui
rătăcea pe culoare albe și
întortocheate, un imens
labirint fără nici o ieșire
ținea într-o mână o
bucățică de prosop cu un
număr ilizibil, al camerei
unde o aștepta un pat alb,
pentru odihna veșnică
era atât de obosită
și n-o mai găsea...
o căuta cu pași tot mai rari,
târșâiți, obosiți, auzea doar
țipete de copii chinuiți de
coșmaruri, rugăciuni triste
și pline de speranțe...
arată-mi numărul, Doamne!
am obosit să mai merg...
dă-mi liniște, Doamne!
am obosit să mai aud...
luminează-mi drumul, Doamne!
am obosit rătăcind...

Găsisem seninul...

Găsisem seninul pierdut
într-o pâclă rară...
Se vedea soarele rătăcind
departe, peste munții cu
crestele transformate de
natură în pagode dantelate.
Atâta frumusețe, Doamne!
Picături de ploaie îmi udau
ochii închiși pentru
binecuvântare ...
Atinsesem curcubeul cu
mâna, desăvârșindu-l cu un
ultim zâmbet cules de pe
buzele mele arzânde...
Grupuri , grupuri de copii
alergau pe-o pajiște
înverzită și plină de flori.
Mirosea atât de frumos, Doamne!
Mi-era teamă să respir, nu
vroiam să stric echilibrul...
Sufletul meu dansa printre
norii jucăuși susținut de
razele ce-l însoțeau mereu...
Ajunsesem în rai și ...
din senin, se auzea, în surdină ,
celebrul cântec:
“Back-up, back-up, back-up...”
Am deschis ochii larg...
Eram ,iar, la capătul lumii...

S-a așternut praful...

S-a așternut praful
peste tot, iubire!
Ți-aș fi scris numele pe el
dar nu mai știu cum te
cheamă și nici cine ești.
Seceta asta cruntă
a stârnit vântul
ștergând toate
urmele trecerii tale,
nisipul de pe țărmul
înghețat îmi frige
tălpile fără milă.
Ai smuls paratrăsnetul
furtunilor tale, fără
explicații, și l-ai aruncat
iar în subsol, cu egoism.
Ce secetă nemiloasă!
Și iarba s-a uscat,
se aud doar ciorile
croncănind sinistru,
nici măcar lacrimi nu mai
sunt, au secat de tot.
Rămâne doar subsolul...
Și-un suflet pereche rănit!

Rugăciune (altfel)...

Resetează-mă, Doamne,
schimbă-mi parola și ține
hackerii departe de locul
unde-mi stă sufletul,
nu-i lăsa să-l rănească
cu vorbe mieroase,
zâmbete înșelătoare
și priviri alunecoase,
fă-mă puternică,
cum nu am fost vreodată,
pune-mi ordine-n cuvinte
și lasă-le să se așeze
cuminți, pe hârtie,
alungă toți norii care-mi
umbresc zâmbetul,
lasă-mi doar raza de soare
să lumineze subsolul
plin de mucegaiuri nobile
cu miros de salcâm,
trandafir și iasomie,
și eu voi fi candelă,
aprinsă cu speranță
și iubire, în fiecare zi.
Facă-se voia Ta!

Destin

abandonată de iubire
pe țărmul înghețat
în timp ce înainta
pe nisipuri mișcătoare
sufocată de valurile
indiferenței se refugia
în ochii blânzi ai copilului
se lăsa ocrotită de
zâmbetul lui atât de frumos
și uita de toate durerile...

Se născuse rai...

îngerii ieșiți din gură
prindeau visele din zbor.
intrase adolescentă
în basmul unde
creștea într-un an
cât alții în zece și...
în patru ani,
era deja bunică.
devenise iad când
i-a spus că o iubește
închizând-o în
colivia cu zăbrele aurite.
din timp în timp,
ieșeau demonii din
creier schimonosind
zâmbetul înflorit
pe buze la auzul
cântecului îngeresc...

LeiMar sau Jurnalul unui înger (30)

14.01.2019

Au trecut trei ani de când nu am mai scris nici un cuvințel în jurnalul meu. Am lăsat timpul să vindece rănile, să ostoiască dorul, să aline suferința în sufletele celor dragi. Am frecventat cu mult drag cursurile Academiei Îngerilor Păzitori , am învățat cu sârguință, am rătăcit prin grădinile Raiului, am plâns, am râs, am privit de sus, cu mult dor, la Alint, la David, la Alex, la buni... am așteptat cu multă răbdare ca viața lor să-și reia cursul normal. A trecut mult timp, a trecut puțin, vă las pe voi să apreciați. Cu siguranță au rămas nepovestite multe întâmplări din viața mea. Nu sunteți curioși să le aflați? Unii dintre voi sunt, alții nu...
Știți, totuși, de ce am revenit?
V-am spus că, într-una din zilele când mai scriam în jurnal, într-o audiență la Marele Regizor, i-am cerut să devin înger păzitor pentru copilul lui Alint. Ei, bine, mai e puțin și voi fi! Alin va avea o fetiță. Sunt atât de fericită! Abia aștept să veghez asupra ei și să o protejez (dacă va fi nevoie, desigur!). Așa voi fi foarte aproape de Alint, să-i văd chipul, să-i simt parfumul, să-l ating ușor cu aripile mele, să suflu peste el cu iubire și el să o reverse peste familia lui minunată.
I-a fost greu să-și regăsească echilibrul, ajutat fiind de Cosmina Ioana, soția lui de aproape doi ani. I-am privit de sus, le-am urmărit povestea...
S-au cunoscut pe malul mării, acolo unde Alin mergea în fiecare zi să-mi vorbească, să mă cheme, să mă strige. O făcea în tăcere... Doar când vântul bătea foarte tare și valurile mării se spărgeau de țărm cu furie dezlănțuită, atunci mă striga cu toată forța lui și , sleit de puteri, de durere, cădea în nisip și îmbrățișa trupul meu imaginar. Cosmina Ioana, care se plimba foarte des pe acolo, l-a observat o vreme, urmărindu-i toate mișcările apoi și-a făcut curaj să stea lângă el să-i asculte dorurile, să-i înțeleagă of-urile , să-i șteargă lacrimile de pe obraji.
Au rămas o vreme prieteni și, într-o bună zi, el a început să-i simtă parfumul proaspăt de liliac și iasomie, s-o caute la țărm, să-i țină în mâna lui degetele-i delicate și moi, să-i privească ore în șir ochii de un albastru atât de senin ( ca cerul neumbrit de nori)!
S-au căsătorit într-o zi de toamnă târzie. Au avut binecuvântarea părinților amândurora și i-au avut ca martori la cununia lor pe Alex și David. La cununia religioasă, în Catedrala din Constanța, alături de cor am cântat și eu cu mare bucurie. Alin era fericit și asta era tot ce îmi doream eu pentru el. Merita cu prisosință! Pentru tot ceea ce a fost și a trăit pentru mine, pentru tot ce mi-a oferit cât am fost împreună, pentru suferințele îndurate prin și pentru mine.
Voi reveni într-o altă zi, vă promit!
Acum privesc la Alin și Cosmina Ioana cum își dezmiardă puiul nenăscut încă, mângâind cu multă iubire burtica în care crește micuța lor prințesă.
E-atât de frumos!!!

Fluturii nu-mbătrânesc niciodată

se sting tineri și frumoși.
știa asta...fusese un
fluture în stomacul lui.
se hrănise cu pepsină,
acid clorhidric și
resturi conjugale...
cu aripile întinse cum
razele de soare, plutise
printre stelele din ochii lui.
își agățase sufletul de
un țărm înghețat,
privind o mare lină, lină,
tăcută ca un mormânt...
se auzeau doar îngerii
murmurând un "Recviem"
pentru...fluturele din stomac.