A fost odată, nu de mult, o fetiţă cu un nume ce părea desprins dintr-o celebră baladă populară. Nu-i voi spune eu numele, vă las pe voi să o numiţi aşa cum vreţi, în funcţie de imaginaţia fiecăruia. Era o fetiţă cu părul lung, drept, şaten cu nuanţe de gri. Avea ochii căprui, curioşi şi trişti. Chiar şi atunci când ea râdea, ochii păstrau o urmă de tristeţe. E greu să vă imaginaţi un copil cu ochii trişti atunci când râde? Eu nu cred că e greu, puteţi vedea, în viaţa de zi cu zi, o mulţime de astfel de copii. Deşi ochii ei rămâneau trişti, atunci când zâmbea, trăsăturile feţei se destindeau, o lumină blândă învăluia tenul ei neted de copil.
– Mami, eu de ce nu am o păpuşă cu care să mă pot juca? Tania are, dar nu vrea să mi-o dea şi mie!
– Draga mea, hai să facem amândouă o păpuşă, vrei? Te ajută mămica, o facem din cârpe!
– Da, dar nu va avea trăsături frumoase ca păpuşa Taniei!
– Ştiu, puiuţ, dar va fi făcută cu dragoste, aşa cum ţi-o doreşti! Îi vom face şi părul lung, din mătase de porumb, o rochiţă frumoasă, o croşetăm amândouă, te învăţ eu şi vei şti apoi să-i faci singură hainele pe care doreşti să le aibă.
– Mami, apoi pot să-i citesc ceva?
– Da, puiuţ, dar tu nu ştii să citeşti!
– Am învăţat singură, din abecedarul lui Matei!
– Îmi citeşti şi mie?
– Da, mami! Îşi ia abecedarul şi începe să citească: „Ana are mere. Mama e cu Ana”. Vezi? Asta e litera „m” iar asta este „a”. M-a-m-a. Se citeşte „mama”!
– Draga mea, mi-ai făcut o mare bucurie! îi spune mama şi o sărută pe frunte, mângâindu-i părul. Două lacrimi de bucurie şi mândrie strălucesc în ochii amândurora.
– Mami, eu de ce nu am o păpuşă cu care să mă pot juca? Tania are, dar nu vrea să mi-o dea şi mie!
– Draga mea, hai să facem amândouă o păpuşă, vrei? Te ajută mămica, o facem din cârpe!
– Da, dar nu va avea trăsături frumoase ca păpuşa Taniei!
– Ştiu, puiuţ, dar va fi făcută cu dragoste, aşa cum ţi-o doreşti! Îi vom face şi părul lung, din mătase de porumb, o rochiţă frumoasă, o croşetăm amândouă, te învăţ eu şi vei şti apoi să-i faci singură hainele pe care doreşti să le aibă.
– Mami, apoi pot să-i citesc ceva?
– Da, puiuţ, dar tu nu ştii să citeşti!
– Am învăţat singură, din abecedarul lui Matei!
– Îmi citeşti şi mie?
– Da, mami! Îşi ia abecedarul şi începe să citească: „Ana are mere. Mama e cu Ana”. Vezi? Asta e litera „m” iar asta este „a”. M-a-m-a. Se citeşte „mama”!
– Draga mea, mi-ai făcut o mare bucurie! îi spune mama şi o sărută pe frunte, mângâindu-i părul. Două lacrimi de bucurie şi mândrie strălucesc în ochii amândurora.
Era atât de mică şi, totuşi, atât de mare! Trăiau din salariul tatei, un salariu mic, de la CAP-ul din sat. Pentru a întregi veniturile familiei, mama era nevoită să ţeasă la război, de dimineaţa până seara târziu. Făcea cuverturi pentru alte familii care-şi permiteau să cumpere mâna ei de lucru. Erau frumoase cuverturile mamei! Se auzeau în toată casa bătăile ritmice ale vatalelor mânuite cu putere de ea! Ei, copiii, erau mici . Matei, fratele mai mare cu doi ani , apoi ea şi Denisa, mai mică cu doi ani . Haideţi, totuşi, să-i dăm un nume! Îi vom spune Ana! Şi-a dorit ca numele ei să fie Ana! Să-i facem pe plac! Măcar aici, unde totul poate fi schimbat sau…nu! Vom păstra o anumită ordine în povestiri pentru a o putea înţelege pe Ana! Asta ne dorim, nu? Îi plăcea să stea lângă mamă şi s-o privească ţesând. Era atentă la modul cum urmărea modelul, cum îmbina culorile, cum schimba picioarele de pe o pedală pe alta, viteza cu care lucra. O fascinau! Dar toate fetiţele sunt aşa, nu? Îşi privesc mamele cu admiraţie, sperând că într-o zi vor ajunge ca ele. Chiar îşi dorea să crească mai repede, exact ca în basmele auzite: „Creştea într-o zi cât alţii într-un an…”. Aşa visa ea să crească dar, când se trezea dimineaţă, tot mică era. Dezamăgire! Nu înceta să viseze, o lua de la capăt. A urmărit-o pe mama ei cum ţesea până într-o zi când s-a îmbolnăvit. Vatalele au amuţit, a fost dusă la spital şi operată, ei rămăseseră cu nişte mătuşi. Tatăl făcea un fel de navetă între casă, muncă şi spital. Trebuiau bani, şi, cum nu îi aveau, au împrumutat de la rude. Într-un sfârşit mama a ajuns din nou acasă. Au fost nevoiţi să înveţe să facă totul în linişte: să se joace, să-şi facă temele, să vorbească între ei. După intervenţia suferită, avea nevoie de linişte, o chinuiau durerile de cap. Atunci, s-a impus prezenţa mult mai activă a tatălui. El era cel care spăla, făcea mâncare, făcea pâine, îi îngrijea pe copii, mergea la muncă. Mama îi spunea cum să facă, stătea lângă el şi-i dădea indicaţii. A fost cel mai greu an pentru el, ca bărbat, pentru că nu avea cine să-l ajute ( crescuse fără părinţi de la o vârstă foarte fragedă), iar copiii erau cu toţii foarte mici. Slavă Domnului, a trecut! Mama şi-a revenit şi şi-a ocupat din nou locul, dar nu mai putea să ţeasă. Zgomotul făcut de vatale era mult prea puternic pentru ea. S-a hotărât să tricoteze pulovere pentru cei ce nu aveau timp şi nici pricepere. Tricota atât de frumos! Nu exista model pe care să nu-l desluşească şi să-l facă să prindă viaţă. Era o încântare să priveşti şi să porţi un pulovăr sau un ilic tricotat de ea. Nu ducea niciodată lipsă de clienţi.
