Suflet de copil (1)

Suflet de copil se aşează ghemuit în poala ta aşteptându-şi mângâierea mâinii prin părul tânăr, ondulat şi mătăsos. Aşteaptă cuminte dar nerăbdător, ascultând muzica divină a ploii pe clape de pian şi arcuş de vioară, visând la o plimbare în caleaşca iubirii printre stele strălucitoare. Cât de mult îşi doreşte să fie iar pe uliţa noroioasă! Cât de mult îşi doreşte o maşină a timpului să-l poarte într-o lume neprihănită de gânduri triste şi negre! Cât de mult îşi doreşte să fie înţeles aşa cum ştie că ar trebui să fie! Cât de mult îşi doreşte să-i crească aripi albe de înger pe care să le întindă într-un zbor lin deasupra tuturor! Cât de mult îşi doreşte să iasă din colivia lui de aur şi diamante neşlefuite! Cât de mult îşi doreşte să picteze pe şevaletul cerului, cu penelul inimii lui curate dar neinţelese! Cât de mult îşi doreşte să compună o simfonie în mii de note şi culori şi s-o transforme într-un curcubeu zâmbitor aruncat în calea unei ploi a destinului! Cât de mult îşi doreşte un alt suflet de copil, îngemănat cu al lui, să-şi prindă aripile într-o horă cu ritmuri vesele şi jucăuşe, cu ritmuri pe corzi de chitară, într-o armonie perfectă cu natura mereu aflată în mişcare! Cât de mult, Doamne, cât de mult! Dar poala e neprimitoare, mâna nu e pregătită să-i ofere mângâierea dorită şi sufletul de copil cuminte se stinge uşor, pe zi ce trece, puţin câte puţin, auzind din depărtare chemarea neostoită a mării! O chemare mută şi totuşi asurzitoare! O chemare ce-i sparge timpanele de copil! O chemare ce va birui în cele din urmă, pentru că sufletul a rămas de copil, în timp ce trupul a devenit de mult timp femeie! O femeie cu mii de vise, mare parte neîmplinite, o femeie al cărei suflet rătăceşte într-o lume ireal de tăcută şi frumoasă, o lume paralelă cu cea reală, o lume de vis ce nu-şi revarsă lumina peste colivia ei cu zăbrele imaginare dar dureros de reale!

Ar fi vrut să-şi strige povestea atunci când vântul bătea foarte tare. El i-ar fi preluat-o şi ar fi spus-o tuturor. Nu era o poveste care să fi fost interesantă pentru alţii dar era povestea ei. Un amestec de tristeţe, griji, nevoi, foarte rar bucurii şi multă, multă visare. Ar fi vrut să fi avut copilărie dar nu ţinea minte unde a început ea şi unde a făcut trecerea la adolescenţă, dacă a avut adolescenţă. I se părea că se născuse matură, ea nu era fiică, era sora mamei. Mama avusese o poveste tristă, din treisprezece fraţi rămăsese singura şi atunci, fiica ei cea mare îi devenise soră. Îi povestea toate durerile, toate zbaterile ei sufleteşti, îşi lăsa în fiecare zi lacrimile să curgă scoţând la iveală râuri de durere, de suspine, de regrete. Şi fiica cea mare înregistra tot în mintea ei, împărţind-o în mii de compartimente: unul pentru mama, unul pentru tata, unul pentru frate, câte unul pentru cele două surori, unul pentru învăţăturile pe care le primea la şcoală, unul pentru învăţăturile pe care i le dădea viaţa, câte unul pentru fiecare poezie şi pentru fiecare carte citite cu nesaţ şi tot aşa…pentru fiecare vis ce îşi aştepta împlinirea, pentru fiecare joc al copilăriei pe care se aşternuse praful uitării mult prea devreme, pentru fiecare gust amar pe care îl lăsa trecerea zilelor, pentru sufletul ei de copil… Îl ascunsese de ochii lumii pentru a-i păstra inocenţa. Acum, ajunsă la pragul maturităţii depline, îl scotea la iveală uneori. Şi el străluceşte aducându-i pe cerul vieţii raze de soare blânde şi jucăuşe . Dar e fragil! Atât de fragil încât tremură la fiecare vorbă rostită pe un ton un pic mai înalt, la fiecare privire a unor ochi răi, la fiecare pală de vânt puternic, la fiecare nor negru ce prevesteşte furtuni. A fost neglijat atât de mult timp şi imunitatea lui a scăzut. S-ar împrăştia în univers la prima furtună. De aceea face slalom printre nori şi alege să fie însoţit mereu de o rază de soare. O rază de soare a speranţei că viaţa ei a fost trăită frumos chiar dacă a fost tristă, că toţi cei care au cunoscut-o vreodată îşi vor aminti cu drag de ea, că inocenţa sufletului ei de copil îşi va păstra frumuseţea chiar şi atunci când trupul îi va tremura sub greutatea anilor care au trecut, că nimeni nu i-l va răni. Şi ea va rămâne un suflet fragil de copil cuminte!