Suflet de copil (4)

- Ana, tu ce vrei să te faci când vei fi mare? era întrebarea  pe care i-a pus-o, într-una din zile, tovarășa învățătoare .
- Vreau să fiu doctor! a răspuns ea fără să se gândească prea mult.
- Ne spui de ce vrei asta?
- Ca să o vindec pe mami, nu mai vreau să fie bolnavă și să plece de acasă! a venit răspunsul ei imediat.
- E o meserie frumoasă! Pentru asta, va trebui să înveți mult! Așa va fi?
- Da, tovarășa învățătoare, voi învăța!
Și, într-adevăr învăța și nu o făcea pentru că așa trebuia, învăța pentru că îi plăcea să facă asta, descoperea lucruri noi și se bucura pentru fiecare lucru învățat. Învățătoarea a observat și îi dădea lecturi suplimentare. Le citea cu nesaț, practic le „devora” și cerea și altele.  Citise basmele lui Ispirescu, apoi „Poveștile nemuritoare” din colecția Biblioteca pentru toți, apoi „O mie și una de nopți”. Citea și visa. Își făcuse un obicei pe care l-a păstrat chiar și azi. După ce citea câteva pagini închidea ochii și încerca să vizualizeze ceea ce a citit. Știți, ca un film pe care vrei să-l derulezi în memorie. Doar că aici era și ea prezentă, mergea fascinată lângă personajele cărților, trăia aventura lor, chiar devenea un personaj. În lumea ei de lectură și vis devenea când prințesă, când cerșetoare, când Ileana Cosânzeana, când  Gheonoaia, când Albă ca Zăpada, când maștera cea rea. A fost pe rând și Cenușăreasa și fetița cu chibrituri, a fost chiar și personaj masculin. Vizualiza tot. Închidea ochii și era doar lumea ei de poveste, lumea unde era, unde vroia să fie și ceea ce vroia să fie. De departe însă, cele mai frumoase vise ale ei erau acelea în care era îmbrăcată într-un halat de un alb pur, călcat și apretat impecabil, cu un stetoscop ce îi stătea fermecător de bine, așezat frumos pe după gâtul ei alb și delicat, cu părul lung și ondulat plimbându-se rebel pe spatele ei atunci când mergea pe holurile spitalului unde lucra. Și toată lumea o iubea pe doamna doctor. Da! Cele mai frumoase vise erau acelea în care ea se vedea doctor și mama era cea mai sănătoasă și fericită femeie din lume, mândră de fiica ei ajunsă medic vestit pentru profesionalismul ei. 

Suflet de copil (3)

Avea șase ani și se apropia prima zi de școală. Cât de nerăbdătoare era, mai ales că abecedarul nu mai prezenta o enigmă pentru ea! Îl descifrase singură, din scoarță în scoarță. Îi trebuia uniforma de elev și , cum la magazinul din sat nu găsise una pe măsura ei, au mers la oraș. Era prima dată când pleca din sat. S-a trezit foarte devreme, autobuzul care făcea cursa avea ora de plecare dis de dimineață. A rugat-o pe mama să stea la fereastră, își lipise nasul de geam și privea cu uimire cum se perindau cu viteză casele, copacii, păsările, florile, oamenii, lanurile de porumb și floarea soarelui ce-și așteptau cuminți culesul. Era ceva nemaivăzut și atenția ei era maximă. Ajunsă la oraș, ea, copilul de la sat, care nu mai văzuse niciodată cum arată un bloc de locuințe, a rămas din nou uimită și chiar a avut reacția de a se ascunde după mami atunci când s-a trezit lângă atât de mulți oameni. Mergeau grăbiți, fără s-o observe și fără să-i răspundă la salut. Ea îi saluta pe toți, așa fusese educată, dar nimeni nu-i răspundea.
- Mami, de ce nimeni nu-mi răspunde atunci când îi spun: „Bună dimineața!”?
-Pentru că aici oamenii nu se cunosc între ei, nu se salută și nici nu se supără dacă nu o mai faci!
- Mami, dar cutiile acestea mari puse una peste alta și care au ferestre cu flori ce sunt? Uite, în unele dintre ele văd oameni! Nu vor cădea de acolo? Nu le este frică?
-Ție îți este frică atunci când stai acasă? Cutiile astea mari sunt casele lor. Aici sunt foarte multe, așa că, hai, grăbește pasul, să găsim uniforma, altfel nu vei putea să mergi la școală, îi spune mama zâmbindu-i și ținând-o strâns de mână.
Au intrat prin magazine, iar în magazinul cel mare, cum îi spuneau cu toții, a rămas uimită din nou. Oamenii nu urcau pe scări așa cum e normal, erau urcați de o scară, care se numea rulantă ( ce nume ciudat! gândea ea). Trebuia să fii atent și foarte rapid când pășeai pe ea pentru că riscai să te accidentezi. I-a plăcut să urce cu scara rulantă, dar și să coboare. A fost o experiență nouă pe care n-o va uita niciodată. Umblând din magazin în magazin au reușit să cumpere uniforma și au plecat spre autogara de unde pleca autobuzul. Autogara era situată aproape de o apă curgătoare mare, foarte mare. Râul care curgea pe la ei prin sat era un bebeluș pe lângă ea.
- Ce apă mare!
- E fluviul Dunărea! E cea mai mare apă ce curge la noi în țară! Vei învăța la școală despre ea! Hai să ne ocupăm locul în autobuz, trebuie să mergem acasă!
- Stau eu la geam, da mami?
-Da, puiule!
Vroia să vadă iar casele în viteză, oamenii, copacii, ziua care a trecut și noaptea care se lăsa încetișor! A adormit imediat și a văzut toate acestea în visul ei colorat și legănat de autobuzul aflat în mișcare.

În prima zi de școală n-a fost însoțită de mama pentru că, doar cu câteva zile înainte, familia lor s-a mărit! Se născuse Sorina, cel de-al patrulea copil al familiei. Venirea pe lume a oricărui copil aduce multă bucurie. Și la ei a fost la fel, doar că, în timp, problemele de sănătate ale mamei au revenit. Se simțea foarte rău atunci când ținea copilul în brațe. Avea dureri foarte mari și-și spunea mereu în gând: „ Doamne, fă ceva! E mult prea mult pentru puterile mele! Trimite-mi pe cineva să-i dau copilul să-l crească! Dar ai grijă, te rog, să fie om bun, s-o iubească și s-o îngrijească! I-o voi da cu toată inima!” Când o mamă ajunge să aibă astfel de gânduri, înseamnă că a ajuns la limita puterilor ei și simte că nu mai poate face față la ceea ce are de făcut, că pruncul ei nu mai este în deplină siguranță lângă ea. Și așa a fost, s-a simțit din ce în ce mai rău și a ajuns iar într-un spital, pe masa de operație. Povestea s-a repetat. Iar mătuși acre care te priveau oricum  numai cu dragoste nu. Acum erau și mai mulți, aveau un bebe de crescut. Totul era cum nu se putea mai rău și, ca să fie paharul supra-dozat, într-o zi, mătușa vine dotată cu un foarfece pe care Ana îl vedea uriaș. Se uita la el cu teamă și, anticipând ce i se va întâmpla, a început să plângă:

- Te rog să nu mi-l tai! Promit că-l pieptăn singură, dar să nu mi-l tai! îi spunea ea printre suspine.
- Trebuie s-o fac! i-a spus mătușa. Mama ta e bolnavă, noi nu vom putea să stăm aici la nesfârșit, nu are cine să ți-l îngrijească! Nu te mai împotrivi, stai liniștită ca să-l pot tăia drept! N-a putut s-o înduplece cu nici un chip, codițele ei au căzut dintr-o singură tăietură. A fost o adevărată tragedie pentru ea. Părul ei, fiind împletit în fiecare zi, începuse să se onduleze și, când era despletit, cădea în cascade pe umerii ei plăpânzi, acoperindu-i spatele cu generozitate. Cum să nu plângi zile în șir după el! Cum să o iubești pe cea care ți l-a tăiat? O privea cu teamă și cu sentimente amestecate, mai cu seamă pentru că mătușa aceea avea patru fete și toate cu părul lung. Sufletul ei de copil fusese rănit foarte adânc și nu a iertat-o niciodată. S-a așezat într-un colț al camerei și, ținându-și strâns codițele în brațe, spunea neîncetat:
- Mami, fă-te bine și întoarce-te acasă! Promit să fiu cuminte, cuminte, să nu te supăr niciodată, dar te vreau aici mai repede! Vino! Te rog!

Și lacrimile nu conteneau să cadă din ochișorii ei .

Suflet de copil (2)

A fost odată, nu de mult, o fetiţă cu un nume ce părea desprins dintr-o celebră baladă populară. Nu-i voi spune eu numele, vă las pe voi să o numiţi aşa cum vreţi, în funcţie de imaginaţia fiecăruia. Era o fetiţă cu părul lung, drept, şaten cu nuanţe de gri. Avea ochii căprui, curioşi şi trişti. Chiar şi atunci când ea râdea, ochii păstrau o urmă de tristeţe. E greu să vă imaginaţi un copil cu ochii trişti atunci când râde? Eu nu cred că e greu, puteţi vedea, în viaţa de zi cu zi, o mulţime de astfel de copii. Deşi ochii ei rămâneau trişti, atunci când zâmbea, trăsăturile feţei se destindeau, o lumină blândă învăluia tenul ei neted de copil.
– Mami, eu de ce nu am o păpuşă cu care să mă pot juca? Tania are, dar nu vrea să mi-o dea şi mie!
– Draga mea, hai să facem amândouă o păpuşă, vrei? Te ajută mămica, o facem din cârpe!
– Da, dar nu va avea trăsături frumoase ca păpuşa Taniei!
– Ştiu, puiuţ, dar va fi făcută cu dragoste, aşa cum ţi-o doreşti! Îi vom face şi părul lung, din mătase de porumb, o rochiţă frumoasă, o croşetăm amândouă, te învăţ eu şi vei şti apoi să-i faci singură hainele pe care doreşti să le aibă.
– Mami, apoi pot să-i citesc ceva?
– Da, puiuţ, dar tu nu ştii să citeşti!
– Am învăţat singură, din abecedarul lui Matei!
– Îmi citeşti şi mie?
– Da, mami! Îşi ia abecedarul şi începe să citească: „Ana are mere. Mama e cu Ana”. Vezi? Asta e litera „m” iar asta este „a”. M-a-m-a. Se citeşte „mama”!
– Draga mea, mi-ai făcut o mare bucurie! îi spune mama şi o sărută pe frunte, mângâindu-i părul. Două lacrimi de bucurie şi mândrie strălucesc în ochii amândurora.

Era atât de mică şi, totuşi, atât de mare! Trăiau din salariul tatei, un salariu mic, de la CAP-ul din sat. Pentru a întregi veniturile familiei, mama era nevoită să ţeasă la război, de dimineaţa până seara târziu. Făcea cuverturi pentru alte familii care-şi permiteau să cumpere mâna ei de lucru. Erau frumoase cuverturile mamei! Se auzeau în toată casa bătăile ritmice ale vatalelor mânuite cu putere de ea! Ei, copiii, erau mici . Matei, fratele mai mare cu doi ani , apoi ea şi Denisa, mai mică cu doi ani . Haideţi, totuşi, să-i dăm un nume! Îi vom spune Ana! Şi-a dorit ca numele ei să fie Ana! Să-i facem pe plac! Măcar aici, unde totul poate fi schimbat sau…nu! Vom păstra o anumită ordine în povestiri pentru a o putea înţelege pe Ana! Asta ne dorim, nu? Îi plăcea să stea lângă mamă şi s-o privească ţesând. Era atentă la modul cum urmărea modelul, cum îmbina culorile, cum schimba picioarele de pe o pedală pe alta, viteza cu care lucra. O fascinau! Dar toate fetiţele sunt aşa, nu? Îşi privesc mamele cu admiraţie, sperând că într-o zi vor ajunge ca ele. Chiar îşi dorea să crească mai repede, exact ca în basmele auzite: „Creştea într-o zi cât alţii într-un an…”. Aşa visa ea să crească dar, când se trezea dimineaţă, tot mică era. Dezamăgire! Nu înceta să viseze, o lua de la capăt. A urmărit-o pe mama ei cum ţesea până într-o zi când s-a îmbolnăvit. Vatalele au amuţit, a fost dusă la spital şi operată, ei rămăseseră cu nişte mătuşi. Tatăl făcea un fel de navetă între casă, muncă şi spital. Trebuiau bani, şi, cum nu îi aveau, au împrumutat de la rude. Într-un sfârşit mama a ajuns din nou acasă. Au fost nevoiţi să înveţe să facă totul în linişte: să se joace, să-şi facă temele, să vorbească între ei. După intervenţia suferită, avea nevoie de linişte, o chinuiau durerile de cap. Atunci, s-a impus prezenţa mult mai activă a tatălui. El era cel care spăla, făcea mâncare, făcea pâine, îi îngrijea pe copii, mergea la muncă. Mama îi spunea cum să facă, stătea lângă el şi-i dădea indicaţii. A fost cel mai greu an pentru el, ca bărbat, pentru că nu avea cine să-l ajute ( crescuse fără părinţi de la o vârstă foarte fragedă), iar copiii erau cu toţii foarte mici. Slavă Domnului, a trecut! Mama şi-a revenit şi şi-a ocupat din nou locul, dar nu mai putea să ţeasă. Zgomotul făcut de vatale era mult prea puternic pentru ea. S-a hotărât să tricoteze pulovere pentru cei ce nu aveau timp şi nici pricepere. Tricota atât de frumos! Nu exista model pe care să nu-l desluşească şi să-l facă să prindă viaţă. Era o încântare să priveşti şi să porţi un pulovăr sau un ilic tricotat de ea. Nu ducea niciodată lipsă de clienţi.

Într-un...

trecut
fără viitor
te-am închis
în buzunarul
din dreptul
inimii lângă
amprenta din
zațul de cafea
numele tău
era iubire
din soare
ninsoare
din zâmbet
și plânset
din cer
și mister
din vise
stinse
și candele
aprinse
din apă
de ploaie
scursă
și strânsă
în unsa
copaie
plină cu
stele
din visele
mele
căzute
în mare
uitare
de sine
vine
din mine
spre tine
un cântec
descântec
de dor
călător
amețitor...

Suflet de copil (1)

Suflet de copil se aşează ghemuit în poala ta aşteptându-şi mângâierea mâinii prin părul tânăr, ondulat şi mătăsos. Aşteaptă cuminte dar nerăbdător, ascultând muzica divină a ploii pe clape de pian şi arcuş de vioară, visând la o plimbare în caleaşca iubirii printre stele strălucitoare. Cât de mult îşi doreşte să fie iar pe uliţa noroioasă! Cât de mult îşi doreşte o maşină a timpului să-l poarte într-o lume neprihănită de gânduri triste şi negre! Cât de mult îşi doreşte să fie înţeles aşa cum ştie că ar trebui să fie! Cât de mult îşi doreşte să-i crească aripi albe de înger pe care să le întindă într-un zbor lin deasupra tuturor! Cât de mult îşi doreşte să iasă din colivia lui de aur şi diamante neşlefuite! Cât de mult îşi doreşte să picteze pe şevaletul cerului, cu penelul inimii lui curate dar neinţelese! Cât de mult îşi doreşte să compună o simfonie în mii de note şi culori şi s-o transforme într-un curcubeu zâmbitor aruncat în calea unei ploi a destinului! Cât de mult îşi doreşte un alt suflet de copil, îngemănat cu al lui, să-şi prindă aripile într-o horă cu ritmuri vesele şi jucăuşe, cu ritmuri pe corzi de chitară, într-o armonie perfectă cu natura mereu aflată în mişcare! Cât de mult, Doamne, cât de mult! Dar poala e neprimitoare, mâna nu e pregătită să-i ofere mângâierea dorită şi sufletul de copil cuminte se stinge uşor, pe zi ce trece, puţin câte puţin, auzind din depărtare chemarea neostoită a mării! O chemare mută şi totuşi asurzitoare! O chemare ce-i sparge timpanele de copil! O chemare ce va birui în cele din urmă, pentru că sufletul a rămas de copil, în timp ce trupul a devenit de mult timp femeie! O femeie cu mii de vise, mare parte neîmplinite, o femeie al cărei suflet rătăceşte într-o lume ireal de tăcută şi frumoasă, o lume paralelă cu cea reală, o lume de vis ce nu-şi revarsă lumina peste colivia ei cu zăbrele imaginare dar dureros de reale!

Ar fi vrut să-şi strige povestea atunci când vântul bătea foarte tare. El i-ar fi preluat-o şi ar fi spus-o tuturor. Nu era o poveste care să fi fost interesantă pentru alţii dar era povestea ei. Un amestec de tristeţe, griji, nevoi, foarte rar bucurii şi multă, multă visare. Ar fi vrut să fi avut copilărie dar nu ţinea minte unde a început ea şi unde a făcut trecerea la adolescenţă, dacă a avut adolescenţă. I se părea că se născuse matură, ea nu era fiică, era sora mamei. Mama avusese o poveste tristă, din treisprezece fraţi rămăsese singura şi atunci, fiica ei cea mare îi devenise soră. Îi povestea toate durerile, toate zbaterile ei sufleteşti, îşi lăsa în fiecare zi lacrimile să curgă scoţând la iveală râuri de durere, de suspine, de regrete. Şi fiica cea mare înregistra tot în mintea ei, împărţind-o în mii de compartimente: unul pentru mama, unul pentru tata, unul pentru frate, câte unul pentru cele două surori, unul pentru învăţăturile pe care le primea la şcoală, unul pentru învăţăturile pe care i le dădea viaţa, câte unul pentru fiecare poezie şi pentru fiecare carte citite cu nesaţ şi tot aşa…pentru fiecare vis ce îşi aştepta împlinirea, pentru fiecare joc al copilăriei pe care se aşternuse praful uitării mult prea devreme, pentru fiecare gust amar pe care îl lăsa trecerea zilelor, pentru sufletul ei de copil… Îl ascunsese de ochii lumii pentru a-i păstra inocenţa. Acum, ajunsă la pragul maturităţii depline, îl scotea la iveală uneori. Şi el străluceşte aducându-i pe cerul vieţii raze de soare blânde şi jucăuşe . Dar e fragil! Atât de fragil încât tremură la fiecare vorbă rostită pe un ton un pic mai înalt, la fiecare privire a unor ochi răi, la fiecare pală de vânt puternic, la fiecare nor negru ce prevesteşte furtuni. A fost neglijat atât de mult timp şi imunitatea lui a scăzut. S-ar împrăştia în univers la prima furtună. De aceea face slalom printre nori şi alege să fie însoţit mereu de o rază de soare. O rază de soare a speranţei că viaţa ei a fost trăită frumos chiar dacă a fost tristă, că toţi cei care au cunoscut-o vreodată îşi vor aminti cu drag de ea, că inocenţa sufletului ei de copil îşi va păstra frumuseţea chiar şi atunci când trupul îi va tremura sub greutatea anilor care au trecut, că nimeni nu i-l va răni. Şi ea va rămâne un suflet fragil de copil cuminte!

LeiMar (28)

Te sărut îngerește pui! Știi cum fac asta. Te-am învățat! Îmi trec ușor buzele moi peste fruntea și peste ochii tăi, ating vârful nasului și mă opresc la incitanta buză de jos. Știu că zâmbești acum și îți amintești cum am învățat împreună să împletim iubirea, poezia și frumusețea vieții în doi cu apropierea grăbită a morții. Uite, vezi, pentru prima dată îi spun pe nume. Îi spuneam doar ”plecarea mea”. Acum am reușit să înțeleg că plecarea asta are un nume. Unul crud și dureros. Dar nu despre moarte vreau să vorbim azi. Hai să povestim cum am petrecut timpul pe care Regizorul ni-l făcuse cadou la căsătoria noastră. Vrei? Sigur că da! Tu nu mă poți refuza niciodată.(decât atunci când te rugam ore întregi să-mi scrii. Orice prostie mi-ai fi scris aș fi citit-o și recitit-o cu nesaț. Era scrisă de tine și aș fi iubit-o. Nu trebuia să fii poet ca să scrii. Iubirea te învață pui! Îți așează cuvintele în ordine, sau dezordine, spune-i cum vrei. Dar când începi să scrii pentru cel iubit nu rămâi cu mâinile în aer. Pur și simplu scrii, așa cum fac eu acum.)

Venise iarna așa de repede peste noi. Stăteam ore întregi la fereastră și priveam copacul din fața blocului. Se golise de frunze, își îmbrăcase o haină subțire de gheață și stătea neclintit în fața vântului și a gerului. Aparent neclintit. O frunză se încăpățâna să rămână atârnată de un ram. Era uscată și chircită, se bălăngănea în stânga și în dreapta dar nu se lăsa dusă de vânt. Se ținea cu atâta încăpățânare. Ți-am arătat-o și ție.

-Uite, iubirea mea, privește ce fragilă e și câtă voință are.

-Seamănă cu tine pui. Și tu ești o femeie puternică. Poți face atât de multe atunci când vrei. Chiar și acum. Mă ții de mână și mă faci atât de fericit. Îmi arăți cerul plin de nori și eu îl văd senin. Îmi arăți stelele și eu mă plimb cu tine printre ele, îți culeg una și ți-o prind în păr. Și tu strălucești, iubita mea. Mult mai puternic decât ea. Îmi arăți soarele printre nori și eu îl privesc în ochii tăi zâmbitori.

-Uite pui! Vezi ce frumos vorbești? Și când îți cer să îmi scrii, îmi spui că nu ești poet, că nu ai putea să scrii metafore (așa cum o fac poeții în versurile pe care ți le recit). Tu ești o metaforă vie pui. Metafora vieții. Ce proastă am fost căutând metafora vieții. Am avut-o lângă mine mereu. M-a ținut de mână și m-a făcut să renasc de atâtea ori, ca o pasăre Phoenix, din cenușa viselor și durerea pierderilor suferite. Ce bine că te am! Ce minune că mai sunt! Ce bucurie că te iubesc! Ce fericire că mă iubești!. Poate că am plagiat mulți poeți acum. Dar și ei sunt oameni. Cu trăiri, cu zâmbete, tristeți, realizări, bucurii, decepții. Doar că au primit un dar divin, acela de a ști să prindă cuvintele într-un dans ce face să vibreze sufletul. Că unii dintre ei se cred dumnezei și privesc cu aroganță la cei ce le citesc versurile, e o altă poveste. Rămâne frumusețea cuvintelor dănțuind pe aripi de suflet. Dă-mi mâna iubire! Hai să alergăm desculți prin ploaie! Lasă fereastra deschisă. Ea ne va aduce sunetul ploii și noi, stând îmbrățișați, în pat, cu ochii închiși, vom simți picurii de ploaie căzând grăbiți peste noi. Uite, simți cum iarba ne gâdilă tălpile? Îmmm! Miroase a flori de salcâm. Și grâul îmi învelește genunchii. Fii atent la bolovani pui! Să nu-ți rănești călcâiele!

-Lei!!! Ai grijă! E unul chiar lângă tine!

-Prea târziu pui! Caaad!

-Exact în brațele mele! Ce bine e, pui! Simți picurii de ploaie?

-Da iubire!

Am început să râdem și buni își făcuse apariția în pragul ușii. Se uita la noi și nu înțelegea de ce râdeam. Era atât de nedumerită și noi râdeam cu atâta poftă.

-Iubire, știi că nu ai scăpat de mine nu? (ți-am spus râzând fără oprire) Mâine vreau să mă plimb pe Champs Elysee!

Buni încă se mai uita la noi mirată. Am chemat-o lângă noi și i-am spus:

-Vii cu noi la Paris, buni?

-Ai înnebunit pui, cum să plecăm acum, iarna?

-Stai liniștită buni, cu ochii închiși, nu vezi zăpada!

Draga de ea, era atât de nedumerită. Nu știa că noi ne plimbam prin toate colțurile lumii și puteam să facem orice ne-am fi dorit doar închizând ochii și ținându-ne de mână.       

LeiMar (27)

Bună pui! De fapt, eu nu mai știu cum să încep azi povestea mea (a noastră). Pentru voi, cei rămași acolo, timpul are o altă unitate de măsură. Pentru mine, parcă ar sta pe loc, inert. Nu mai curge decât luând forma amintirilor, nu se dilată, nu se comprimă. Verbele își amestecă conjugarea, vin în dezordine, ba la trecut, ba la prezent (și-au pierdut doar viitorul), cuvintele capătă o altă semnificație, unele strigă, altele șoptesc, cele mai multe rămân nerostite...dar ceva rămâne neschimbat pentru veșnicie: dragostea noastră. Deși totul s-a transformat în amintiri (dulci sau amare) eu încă mai vibrez la ecoul produs de ele în goana aceasta nebună prin timp. Știu că doar tu înțelegi cu adevărat ceea ce scriu eu acum. Ceilalți citesc și vor să afle destinul (nedrept, spun unii) unei fete (specială, spun ei - foarte normală, spun eu) cu care s-au întâlnit în lumea virtuală. Le-am povestit ceea ce trăiam pentru că i-am considerat prietenii mei, i-am vrut parte din scurta mea viață și au intrat în ea cu căldură și sinceritate (unii). Mi-e greu să scriu azi pentru că sunt amintiri dureroase pentru amândoi. Se spune că, cei care pleacă în alte dimensiuni ajung în locul acela verde „de unde au fugit toată durerea și întristarea” dar eu sunt tristă și amintirile mă dor. Cum să nu te doară când, în noaptea în care am adormit fericită dansând în brațele tale, proaspăt căsătoriți, cu verighetele strălucind la degetele noastre, m-am trezit îmbrățișându-i pe ai mei la granița dintre două lumi. Trupul îmi rămăsese captiv în pat, rece, toată căldura mea se chircise în palma mâinii stângi pe care o țineai cu încăpățânare atât de strâns. Medicii încercau să te desprindă de el și tu strigai sfâșietor:

-Maria, iubito! Ce ai? De ce ești rece? Să nu pleci! Doamneee! De ce? (erai în genunchi lângă pat și te rugai, aproape că te-au târât afară medicii, ca să poată să-și facă treaba) Să nu mi-o iei! Mai dă-ne timp! Nu mă pot întoarce acasă fără ea! Te rog Doamne! Eu nu știu rugăciuni, dar Tu le poți citi în lacrimile mele. Dă-mi-o înapoi, te rog! Lasă-ne măcar pentru un timp fericirea căsătoriei noastre!

O aripă de suflet își dorea zborul liniștit și odihnitor lângă părinți dar cealaltă era ancorată în palma stângă. Căldura ei a fost cea care a înclinat balanța spre viață. (Regizorul hotărâse să ne mai dea un timp de fericire dar îmi lăsase mie iluzia că alegerea îmi aparține. Cât de puțin îmi trebuia să mă consider un om fericit!) Nu puteam pleca, erai atât de răvășit! M-am reîntors în trupul meu slăbit de boală și suferință dar am știut, încă din acel moment, că era pentru o perioadă limitată de timp. Intrase în mine o scânteie de lumină sfântă și blândă de colțișor de Rai însoțită de o dorință de a rămâne lângă cei dragi până când se va auzi valsul ceresc. Am deschis ochii pentru câteva secunde și ți-am zâmbit. Lacrimile tale și-au oprit pentru puțin căderea împiedicându-se de zâmbetul tău timid:

-Te-ai întors! Să nu mai pleci niciodată Maria! Să nu mai pleci! îmi spuneai printre suspine. (Erai ca un copil ce își cerea mângâierea. Doamne! Cât de mult te iubeam în momentele acelea! Dureros de mult!)

Scrieee-mi!...

strigă ecoul gândurilor
în dimineața aceasta
tristă și mohorâtă.
desenează-mi
zâmbete pe cer,
joacă-te cu norii
și aruncă năframa
curcubeului peste
zâmbetele noastre.
însăilează o poveste
din picuri de ploaie.
știu! e tristă! dar eu
pot fi iubită doar cu
ochii, cu buzele
pecetluite și cu
sufletul deschis
larg spre soare.
Ploaia divină a lui
Mehdi mai anunță
căldura vocii?

Iubesc....

Iubesc momentele când sunt

doar cu gândurile mele

aduse din ceața trecutului.

( atunci lipsea un far

nu aveau la plafar )

Le cosmetizez ridurile

umplându-le cu crema

antidurere, antiamintiri.

( rețetă nebrevetată 

nu se lasă împrumutată )

Adaug o doză de visare

( un pic mai mare,

 așa... ca un răsfăț 

înghețat pe băț )

Dacă nu ajunge

mai pun ceva dulce

( gust de muscat

și... iz de păcat )

acolo

stelele îi sunt prietene

două dintre ele o veghează 

și în miezul zilei

strălucesc doar pentru ea

o iubesc, o alintă, 

îi șoptesc vorbe dulci

le-a arătat sufletul 

de copil temător 

în zborul liber spre soare

acolo e căldura

acolo e lumina

acolo se adună zâmbetele

și se transformă în curcubee

acolo o aștepți în fiecare

secundă de dorință

acolo-și va vindeca visele 

de durerea neîmplinirii

Ploaia mă duce iar acolo...

fetița se joacă 

în noroiul alunecos

cade și strigă fericită

" am prins un pește mare! "

nu știe că viața ei va avea

doar două capitole:

înainte de... și după...

în timp ce... i-a înghețat

naivitatea pe buze

ca un zâmbet tâmp

suflet candelă

abia mai pâlpâi

așteptând razele de soare

din timp... în timpul...

din norii negri

cad lacrimi surori

fulgere verticale

râs ce-ți dă fiori

tunete prin soare

ochi întrebători

“de ce eu oare

sunt ca roua-n zori

petală de floare

pierdută-n culori

arsă de soare

bătută de ploi?...”

Pe scena de la capătul lumii...

actrița anonimă își joacă rolul 

respectând indicațiile Regizorale

își face semnul crucii de câte ori simte 

(chiar de nu Îi trece pragul casei prea des) 

păzește cu strășnicie învățături

cu valoare redusă necruțător în timp

se zbate în rutina coliviei aparent deschise

într-o uitare de sine nesimțit de dureroasă

cândva era o stea în devenire

dar și-a pierdut strălucirea  

vrăjitorul cel crunt (destinul)

a transformat-o în broscuță

merge în salturi așteptând 

sărutul prințului ce va reinventa

basmul acela uitat de mult timp

(în care ea devine prințesa alintată

iubită și fericită până la adânci bătrâneți 

și dincolo de ele) 

în piesa asta știe că va rămâne broscuță

a început să scrie fără punct și fără virgulă

fără subiect și predicat

fără personaje principale sau secundare

lăsându-i pe alții să hotărască pentru ea

cum este oare să fii prințesă?

LeiMar (26)

Astăzi mi-a fost foarte dor de tine și am chiulit de la cursurile Academiei Îngerilor Păzitori. Am știut că e timpul să îți scriu iar, iubirea mea. Am luat o bucățică de cer, o pană căzută din aripile mele și o călimară plină cu praf de stele. Am atât de multe de scris! Nici nu știu cu ce să încep! Și norul acesta nu stă liniștit deloc. Nu e ușor să scrii pe el! Te-aș întreba dacă ai văzut cât de frumoasă e marea azi, dacă băncuța din parc a fost revopsită, dacă pescărușii te-au întrebat de ce mă cauți iar pe bucățica mea de plajă, dacă pomul din fața blocului și-a reînnoit frunzișul, dacă au înflorit trandafirii sădiți de mine în grădina de vis a lui buni, dacă ...și... tu nu ai ști la ce întrebare să-mi răspunzi mai întâi. Am luat călimara, am presărat praful acela de stele peste norul năzdrăvan, l-am prins ușor de capete, l-am răsucit și l-am legat tacticos pe cap, acoperind părul în întregime iar pana am înfipt-o ușor în el. O să râzi dacă m-ai putea vedea. Am un look de vedetă de cinema din filmele foarte vechi. Mi-am făcut ultimele retușuri și mi-am privit chipul oglindit în apele lacului la marginea căruia mă refugiez când dorul de tine devine foarte puternic. Arătam exact ca în ziua în care ne-am căsătorit. Aceeași rochiță albă cu broderie delicată pe umeri, aceiași ochi verzi-albaștri-gălbui ( ochii mei căpătau culoarea asta atunci când erai în preajma mea și ardeam de dorința de a simți atingerea mâinilor tale pe trupul meu), aceleași săndăluțe cu toc subțire și nu foarte înalt, aceleași buze roșii ce-și așteptau sărutul nerăbdător de tânăr îndrăgostit nebunește și ... amintirea acelei zile năvălește cu o putere de nestăvilit.

Eram foarte slăbită după transplant și ședințele de chimioterapie iar tu încercai să mă faci să uit de dureri învăluindu-mă delicat cu iubirea ta.

O simțeam atât de intens! Atâta răbdare, pasiune, tandrețe, bunătate, zâmbete calde, sfioase, priviri îngrijorate și iubitoare, atingeri ușoare. Îi mulțumeam Regizorului în fiecare clipă pentru că te adusese în viața mea.

În ziua aceea m-am trezit în sunetul muzicii (http://youtu.be/MOxpo94X65o ). Erai lângă mine, mi-ai zâmbit și mi-ai spus:

-În timp ce asculți melodia, eu te ajut să îmbraci rochița aceasta superbă. Azi am inclus în programul nostru o plimbare. Cu acordul medicilor, desigur. M-ai îmbrăcat ușor, ca pe un copil, ai luat o eșarfă albă din mătase, mi-ai așezat-o pe cap și ai legat-o cu un nod lăsându-i capetele să alunece pe spatele meu (avea rolul de a mă face să nu fiu jenată de lipsa părului), ai luat un boboc de trandafir alb, l-ai sărutat ușor și l-ai pus cu delicatețe între urechea mea stângă și eșarfă, ai luat două steluțe strălucitoare și mi le-ai prins cercei, mi-ai acoperit buzele cu un lip după ce le-ai sărutat, ai mai luat un boboc de trandafir îngemănat cu al meu, mi l-ai dat mie, l-am sărutat și l-am agățat la butoniera costumului tău alb mătăsos. Te-am întrebat unde mergem dar nu ai vrut să îmi spui. Ai adus un scaun cu rotile, m-ai luat în brațe, m-ai așezat în el și mi-ai spus:

-Taxi-ul tău este pregătit și șoferul îți stă la dispoziție! Nu ai voie să te obosești prea mult, asta a fost cerința medicilor.

Am plecat și, la capătul culoarului, mi-ai cerut să închid ochii și să am încredere în tine. Te-am ascultat și, când am deschis ochii, eram într-o sală de conferințe amenajată și decorată minunat: era împodobită cu buchețele de trandafiri și crizanteme, scaunele erau acoperite cu mătase. Totul era alb imaculat. Chiar și oamenii erau îmbrăcați în alb, fețele lor erau senine, emanau o căldură plăcută, primitoare. Te învăluia un sentiment de ”acasă”. Ne-am oprit în fața unei mese pe care se aflau o mulțime de trandafiri așezați într-o aparentă dezordine, câteva registre deschise, un stilou de o mare finețe. Un bărbat ne aștepta zâmbitor. M-am uitat la tine întrebătoare, m-ai privit ștrengărește (cum numai tu știai să o faci) și mi-ai spus:

-Astăzi se împlinește un an de când ți-am făcut prima declarație de dragoste într-un parc. Îți amintești iubire? Vrei să facem din ziua aceasta o sărbătoare și să ne unim destinele pentru veșnicie? Spune-mi Maria, vrei să fii soția mea?

Țineai în mână un buchețel de trandafiri albi așezați într-un cerc perfect în jurul unui trandafir roșu cu petalele deschise într-o îmbrățișare catifelată a iubirii. Mi l-ai dăruit tremurând de emoție. Cum să nu vreau, când tot ceea ce mi-am dorit vreodată era la un cuvânt distanță de a se îndeplini? Ți-am răspuns cu un zâmbet și am înclinat ușor capul în față, exprimându-mi acordul. Eram și eu copleșită de emoții. Ca să nu fii nevoit să privești ”de sus” la mine, te-ai așezat și tu pe un scaun, ai făcut un semn celui care răspundea de ecranul imens care era pe un perete și în salon și-au făcut apariția buni, David, Alex, părinții tăi și preotul care a oficiat slujba atunci când ne-am logodit. Erau îmbrăcați în alb (a fost dorința ta). M-am bucurat atât de mult că au putut să fie și ei prezenți (grație internetului, acest minunat progres al omenirii). Toți invitații fiind prezenți, ceremonia putea să înceapă. Am răspuns foarte emoționați și cu un ”DA” foarte hotărât atunci când am fost întrebați dacă vrem să fim împreună ”la bine și la rău” (era o formalitate pentru că noi deja eram împreună). Ai vrut să rostești un jurământ și, privindu-mă în ochi, mi-ai spus:

-Maria, iubito, vreau să-mi petrec fiecare secundă, minut, oră, zi lângă tine, să adorm în fiecare noapte privindu-te și să mă trezesc în fiecare dimineață înaintea ta. Să-ți zâmbesc înainte de răsărit, să te mângâi și să te alint înaintea razelor de soare. Te iubesc cum nu am crezut că voi putea iubi vreodată, nu pot respira aerul dacă nu poartă în el parfumul tău, nu pot zâmbi zilei dacă nu începe cu tine. Vreau să-mi petrec viața alături de tine, să îmbătrânim împreună, să ne creștem copiii și să ne iubim mereu așa cum ne iubim. Sau, mai bine nu, să ne iubim în fiecare zi mai mult decât am făcut-o în ziua precedentă. Te iubesc Maria!

-Alint, iubitul meu, sincer, nu știu ce am făcut să merit o iubire atât de mare și frumoasă. Te iubesc așa cum știu doar eu: simplu, curat, cu onestitate și cu sufletul așezat în palmele întinse spre tine! Eu nu pot iubi altfel! Și eu îmi doresc să îmbătrânim împreună dar până atunci avem o viață de trăit, o viață pe care mi-o doresc plină de iubire, armonie, bucurie, fericire. Știu că o asemenea viață poate fi doar alături de tine! Te iubesc, Alintul meu!

După ce am primit felicitările de la toți cei care au fost prezenți, ne-am întors în cameră, și, pe ritmurile aceleași melodii cu care ne-am început ziua, m-ai adormit dansând cu mine în brațe, șoptindu-mi la ureche că vrei să-ți trăiești toată viața iubindu-mă. Mâinile noastre stăteau strânse și purtau bijuteriile iubirii, verighetele.

Nu știu de ce, gândindu-mă la ziua aceea, mi-am amintit de versurile lui Adrian Păunescu:

”Dumnezeu m-a făcut să cred în tine

Și să te iubesc,

Atunci când nici nu existai,

Dumnezeu mă lasă și acum să cred în tine

Când tot ce există în jurul meu cu adevărat

Există datorită credinței mele

Că mă agăț de tine

Când sunt gata să mă scufund,

Tocmai atunci

Când tu nu existai,

Puternica bucată de lemn

Din istovitul trunchi care sunt.”

Simțămintele mele regăsite în fiecare cuvințel. Ce păcat că nu sunt ( am fost) poetă!

LeiMar (25)

Să încerci armonizarea unui trup măcinat de boală cu o minte răvășită de gânduri și planuri de viitor pentru toți cei dragi și un suflet ce stă la limita dintre două lumi la fel de atrăgătoare era pentru mine o „provocare” mult prea istovitoare. Pentru prima oară de când plecaseră ai mei mă simțeam obosită și, undeva, adânc în sufletul meu, îmi doream odihna în locul acela verde unde era doar pace și liniște sufletească, fără suferință, fără doruri, fără zbateri...Închideam ochii și mă vedeam acolo dar o senzație stranie de singurătate mă făcea să tresar: cum voi fi eu fără Alin? Cum va fi viața lui fără mine? Unde va poposi iubirea noastră? Va fi lăsată în derivă sau va fi „luată” de Regizor și conservată pentru o clipă de eternitate și apoi eliberată ca un porumbel voiajor ce-și va găsi drumul spre casă? Va ști să facă asta? Vom fi la fel de îndrăgostiți? Doamne, câte gânduri se perindau prin mintea mea! Nu eram singură pentru nici o clipă, buni mă supraveghea cu ochii ei blânzi și aproape stinși de durere, David și Alex mă întrebau tot felul de lucruri, chiar neînsemnate, doar pentru a fi cât mai mult lângă mine iar Alin, dragul de el, parcă își pusese „superglue” în palmă și nu se mai dezlipea de mine decât chemat de pregătirile pentru plecarea în Israel. Le simțeam căldura atât de intens și asta îmi dădea o stare de bine și gânduri pozitive luau locul celor negative. Când iubești și ești iubit cu aceeași intensitate și pasiune te agăți de viață și firul acela subțire de care atârni se transformă într-o liană ce se hrănește dintr-un copac falnic și viguros. Am plecat luând cu noi o doză foarte mare de speranță și toată iubirea ce poate încăpea în două inimi tinere.

Întotdeauna mi-am dorit să merg în pelerinaj la Mormântul sfânt. Vroiam să-i mulțumesc Lui pentru tot ceea ce îmi dăruise: lacrimi și durere, râsete și bucurii, iubire și fericire. Toate aveau un nume: VIAȚA. Acum o apreciam la adevărata ei valoare și nu vroiam să pierd nici măcar o secundă din ceea ce era. E adevărat! O mulțime de gânduri nu îmi dădeau pace, se învârteau în mintea mea într-un cerc ce nu se închidea nici măcar atunci când dormeam. E foarte deprimant să ajungi într-un spital doar cu speranța că vei reuși să ieși din el pe propriile picioare, purtând în tine o viață nouă pe care ai învățat să o prețuiești înainte de a-ți încheia socotelile cu cealaltă. Printre ace, perfuzii, seringi, halate albe, albastre, verzi, oameni ce poartă în ochii lor stinși speranțe, dureri, deznădejdi, suferințe ajungi să îți faci un fel de bilanț. Te întrebi dacă tot ce ai făcut în viață a fost bine, a fost corect, dacă lași în urma ta amintiri frumoase, dacă cei pe care i-ai iubit necondiționat au păstrat măcar o fărâmă din tot ceea ce le-ai oferit. Nu regretam nimic! Dacă El mi-ar fi dat posibilitatea să-mi retrăiesc viața nu aș fi schimbat nimic din ea, aș fi fost aceeași LeiMar, aș fi „ars” cu aceeași intensitate, aș fi fost aceeași mamă în miniatură, aceeași fiică, aceeași soră, aceeași iubită. Probabil că aș fi plâns la fel de mult pentru că lacrimile te înnobilează, nu te secătuiesc, aș fi râs la fel de mult pentru că râsul îmbogățește sufletul și îi dă aripi, aș fi iubit la fel de mult pentru că iubirea te înalță și te transformă într-un înger-demon extrem de bun, aș fi dăruit tot atât de multă căldură pentru că doar așa înveți să primești căldura celorlalți.( cred că viața noastră este întreținută de permanentul schimb de căldură dintre noi, oamenii. E doar părerea mea, firește! Dacă voi aveți alta, nu ezitați să o spuneți în comentarii.)

Acum realizez că e foarte obositor și deprimant să povestești cum se scurge viața dintr-un trup tânăr. Să aveți zile senine! Vă pup pe obrăjori și promit că voi reveni dar nu știu dacă va fi foarte curând.

Ploaia asta...

Ploaia asta poartă numele tău

fecioară cu ochi căprui

și trup de viespe

picioarele au intrat în

noroi până la genunchi

cazi și te ridici

murdară dar neatinsă 

de putreziciunile lui

miroși a flori de salcâm

a mare liniștită

a mere coapte interzise

a inocență lăcrimată

ai gustul prafului de stele

al caisei coapte în iulie

al amintirilor amare

privești rămășițele...

îți vine dor de ducă

o nălucă

dor de soare

și culoare

dor de mare

și...te doare.

La capătul lumii...

La capătul lumii 

vântul bate cu puterea

celui ieșit din minți

elicele se învârt repede

sunt atât de multe 

gânduri rele în aer

ferește-te! dar nu te

refugia în trecut!

acolo sunt uragane

devastatoare, 

morți neînțeleși,

balauri cu un 

milion de capete

hidoase și lipitori

ce-ți sug flămânde

pofta de viață.

du-te în viitorul unde

poți atinge infinitul

colorat ca un 

curcubeu și vei găsi

doar zâmbete

inocente urmărind vise

indecent de frumoase.

Ceața...

ceața asta de la 

marginea lumii

absoarbe 

strălucirea 

soarelui și

a lunii

îndrăgostită

privesc stelele

din ochi faruri

la țărmul

nebuniei în doi,

din noi, în voi,

spre ei...

din doi în doi.

Spune apă!...

Curge apa peste mine

Spală lacrimi și suspine.

Spune apă! Spune tu!

Poți să-mi speli și sufletu'?

Să iei printre picături

Dureroasele amintiri.

Să-mi lași ca pe un răsfăț

Doar mirosul de acaț

Și parfumul de la flori

Să-mi aducă dulci fiori.

Să presari un praf de vise

Peste dorurile stinse

Boabele de rouă-n zori

Să deschidă drumuri noi

La prânz razele de soare

Să-ncălzească vechi izvoare

Să curgă în prag de seară

Prin buzele de fecioară.

Aripilor cele frânte

Să le-nhami car de cuvinte

Pus ușor pe două roți...

Spune-mi apă! Spune! Poți?

LeiMar (24)

Am plecat spre Israel după ce „făcusem pace” cu Regizorul în urma unor lungi discuții cu părintele Victor. V-am spus că aveam cont pe un site de socializare și acolo l-am cunoscut. Ce ar fi de spus despre el? Dacă i-ați întreba sutele de prieteni pe care îi are în toată țara și pe enoriașii din parohia pe care o păstorește probabil că toți v-ar spune, în același timp și cu aceleași cuvinte simple că preoții ca el sunt foarte rari. Și nu vreau să jignesc pe nimeni din cei care poartă această haină și păstoresc milioanele de creștini. Mi-a ascultat cu multă răbdare și înțelegere toate întrebările legate de suflet, de inimă, de credință. Am vrut să știu dacă există locul acela verde „de unde au fugit toată durerea și suferința”, dacă părinții mei îl găsiseră, dacă bunicul se întâlnise cu ei. Deși aveam deja 26 ani, întrebările mele erau multe și de o naivitate și curiozitate ce mă apropiau de vârsta copilăriei. Părintele a „decretat” că eu eram sora lui mai mică și mi-a cerut ca în discuțiile private să îi spun Victor (ele curgeau mult mai lin așa și erau foarte deschise). Stăteam ore în șir de vorbă. Pe vremea aceea aveam foarte proaspătă în minte lectura unei cărți ( „Pelerinul Kamanita” scrisă de Karl Gjellerup), filmul „Nosso Lar” (recomandat de Gabriel, un alt prieten virtual) și „The Fountain”. Multe întrebări se născuseră și își căutau răspunsurile. Le publicasem pe blogul meu de pe acel site și s-au iscat discuții atât de frumoase și de aprinse între prieteni. Îmi erau foarte dragi aceste dispute vii, pline de pasiune, de suflet. Le prelungeam în privat, cu Victor, în dorința de a le înțelege cât mai bine și de a le modela potrivit personalității și situației mele. Eu aveam credința că există un singur Dumnezeu pentru toți oamenii de pe planeta aceasta dar fiecare îl „adaptase” propriei culturi și nevoi sufletești, îi dăduseră un nume ( Isus, Alah, Budda, etc.) dar în esență el reprezenta Lumina, Iubirea, Bunătatea. Eu l-am numit Marele Regizor și era unul singur ( și pentru Victor, care era preot și pentru Gabriel care era un fel de Gică-contra pentru tot ceea ce era legat de creștinism, el lăsându-se ghidat de Vechiul Testament). Credeam în Regizor dar nu am citit niciodată Biblia (nu am considerat-o lectura care să-mi trezească un interes deosebit la vârsta pe care o aveam. Mă vedeam citind Biblia la o vârstă când ninsoarea îi dă culoare părului), știam că tot ceea ce ni se întâmplă în viață este legat de El chiar dacă firul era invizibil. Eram convinsă că, atunci când ne naștem pe pământ, avem o misiune foarte bine stabilită și nu putem pleca până nu o îndeplinim. Deși, în subconștientul meu știam care era misiunea mea, încercam s-o aduc la suprafață, o întorceam pe toate fețele pentru a o înțelege și a o îndeplini. Nu mi-a fost niciodată rușine să întreb ceva ce nu știam (nu ne naștem atoateștiutori, dar unii dintre noi pun orgoliul mai presus de orice și nu recunosc în ruptul capului atunci când nu se pricep). I-am mărturisit lui Victor că, în eventualitatea eșecului transplantului, dorința mea era să fiu incinerată. Plânsesem atât de mulți ani pe lespezi reci de morminte și nu mai vroiam ca băieții și Alint să facă același lucru. Eu nu aparțineam unei credințe anume, mă născusem creștin-ortodoxă dar indiferent ce religie aș fi îmbrățișat, Dumnezeu era unul singur. Nici părintele Victor, cu toată răbdarea și blândețea lui, nici buni, cu lacrimile ei, nu au reușit să schimbe hotărârea mea. Nu cred că v-am spus vreodată dar, după plecarea părinților mei (poate ați observat că nu folosesc cuvântul „moarte” . Pentru mine ea nu există, este doar viața pământeană și viața eternă), a rămas o avere destul de mare pe care eu am hotărât că o vom păstra până când frații mei vor fi amândoi majori și vor ști cum să-și drămuiască fiecare bănuț. Aș fi putut să dispun de partea mea imediat după ce am împlinit 18 ani dar, undeva, într-un colțișor de minte, cineva îmi spunea că e mai bine să păstrez banii. Am făcut calculele necesare, am pus într-un cont ceea ce era necesar pentru transplant, pentru ședințele de chimioterapie, pentru cheltuielile de spitalizare și pentru cele de cazare ale celor care aveau să vină cu mine și, ceea ce a rămas, am împărțit în mod egal celor doi frățiori. Dacă ați ști cât de greu mi-a fost să-mi fac testamentul. Am fost la notar câteva zile la rând. Am lăsat instrucțiuni foarte clare, totul trebuia să fie așa cum vroiam eu, fără nici o urmă de îndoială și fără loc de interpretări. Nu vroiam să fie conduși de sentimente și de durere atunci când eu voi fi plecată. Nu există mijloace de comunicare între cele două lumi și de aceea am hotărât eu pentru ei. Poate că am fost egoistă și trebuia să le cer părerea dar ei nu acceptau că și eu nu voi mai fi. Nu puteam să plec din țară fără să fi clarificat situația financiară a familiei. Familie, ce cuvânt drag!

Era iar în prag de cutremur. Îmi treceau atât de multe gânduri și idei prin minte, amintiri, vise, zâmbete de copii doriți și nenăscuți. Victor mă ajuta, într-o foarte mare măsură, să le pun în ordine. Se stabilise data transplantului și, coincidență sau nu, era 9 noiembrie, ziua Sf. Nectarie. Buni își pusese toate speranțele în el, se ruga neîncetat. La fel făcuseră și o mulțime de prieteni virtuali care mă îndrăgiseră. Pentru mulți dintre ei, aflați la vârsta pe care ar fi avut-o părinții mei eu reprezentam speranța că tineretul nu este chiar atât de imatur și lipsit de responsabilitate cum părea, iar pentru cei de o vârstă cu mine și chiar mai mici, eram ca o „relicvă”, ceva ce nu mai există decât în poveștile pe care le auzeau de la bunicii lor.

Eu eram așa cum hotărâse Regizorul. O să vă explic altădată, azi am vorbit cam mult. Nu credeți?

Eu

Ieri am fost zbucium,

lacrimă de suflet,

fulg de nea.

Azi sunt nor călător,

rază de soare timidă,

parfum de salcâm

și gust de caisă.

Mâine voi  fi doar 

o amintire

ferecată într-un

vis de iubire.

LeiMar (23)

Să nu vă așteptați să găsiți aici termeni medicali și alte detalii „tehnice”. Permiteți-mi să fiu egoistă și să vă povestesc doar stările mele sufletești, felul în care am hotărât eu să mă lupt cu boala aceasta cruntă. Ea nu vine să te întrebe dacă ești copil, tânăr sau bătrân, dacă ai vise sau coșmaruri, dacă ești frumos sau urât, dacă ești analfabet, ai studii medii sau ești un geniu, dacă ești deștept sau ești un idiot. Te lovește și te macină foarte rapid atacându-te atât fizic cât și psihic. Stai cu moartea atârnată la gâtul tău ca un colier mișcător ce abia așteaptă să te strângă cât mai puternic și să te lase fără suflare. Am început să-i simt strânsoarea chiar din ziua când am primit diagnosticul. Obișnuiam să-i împărtășesc lui Alint toate gândurile mele și toate frământările dar, din ziua aceea, am hotărât că nu voi adăuga tornada ce-mi răvășise trupul și mintea la furtunile ce se iscaseră în sufletul lui. Nu știu dacă a fost cea mai înțeleaptă alegere dar a fost alegerea mea.

Mi-a fost atât de greu să-i spun lui buni, draga de ea. Când am ajuns acasă am găsit-o foarte îngrijorată. M-a condus în dormitor și mi-a spus:

-O să stai în pat până îți trece răceala! O să aibă grijă buni să te faci bine!

-Da buni! i-am spus. Dar nu vrei să stai un pic lângă mine? Să vorbim amândouă? Să-mi pun capul la tine în poală. Tu să îmi mângâi părul, așa cum făcea mama. Mi-e dor de ea, buni! Vreau să-i spun că mă doare sufletul. M-am uitat în ochii ei și am întrebat-o:

-Buni vrei să fii azi mama mea?

-Ce e cu tine puiule drag? m-a întrebat ea în timp ce se așezase în pat , capul meu se odihnea în poala ei și mâna ei trecea tremurândă peste părul meu.

-Buni, tu știi că sunt bolnavă.

-Da pui, dar îți face buni o supă de pasăre și te întremezi imediat. Scăpăm noi de răceală, nu-ți face griji.

-Buni, te rog, ascultă-mă! Nu e doar o răceală. Sunt foarte bolnavă! Am leucemie.

-Nu știu eu ce boală e asta, dar supa mea de pui nu dă greș niciodată! O să vezi!

-Buni, bătrânica mea dragă, dacă boala asta s-ar vindeca așa, ce bine ar fi! Leucemia e cancer buni!

La auzul cuvântului „cancer”, mâna ei s-a oprit din mângâiere și i-am simțit trupul cum se cutremură, apoi a stat nemișcată și a întrebat:

-Cum să ai cancer? Să nu glumești cu mine Leila Maria! (răul era făcut! Buni deja intrase în starea de neliniște: îmi spusese numele întreg)

-Buni, cu astfel de lucruri nu se glumește! Strânge-mă în brațe, te rog, am nevoie de tine acum! Doamne, cât de mult îmi lipsește mama!

Buni m-a strâns în brațe atât de puternic (n-am știut că are atâta forță) și mi-a spus printre lacrimi:

-Adună-te pui! Tu ești Leila Maria! Ești puternică! Așa te știu eu! Nu o să te doboare boala asta! Sunt mulți doctori acum, o să-ți găsești leacul! O să mergi cu Alin, cu David și cu Alex pe la toți doctorii, auzi? Să nu te dai bătută! Mâna ei începuse să-mi mângâie iar părul și lacrimile ei îmi udau obrazul. Am adormit în poala ei și îi auzeam, ca prin vis, rugăciunile spuse printre lacrimi:

-Doamne, Tu, care ești peste tot și toate, fă-o bine! Să nu mi-o iei și pe ea!

Și trupul i se cutremura plângând.

Așa ne-au găsit băieții când s-au întors acasă. Eu dormeam în poala ei și ea mă mângâia, aproape mecanic. Amândouă aveam fețele scăldate în lacrimi.

Ei începuseră deja să facă demersurile, și-au făcut analize pentru compatibilitate în vederea transplantului. Sunaseră și la clinica din Israel. Nu era timp de pierdut. Trebuia să plecăm pregătiți, boala era foarte agresivă și orice oră pierdută diminua șansele de vindecare.

LeiMar (22)

În zilele mohorâte de toamnă și iarnă, când cerul plânge după soarele verii și greutatea norilor se lasă peste umerii tăi, devii melancolic, îți amintești de oameni care ți-au influențat viața pozitiv, de cei ce te-au făcut să plângi și te-au necăjit fără nici un motiv și încerci să înțelegi dacă tot ceea ce tu ai făcut a fost bine sau rău. Vrei să fii obiectiv dar în tot ceea ce este legat de oameni și se raportează la ei va exista întotdeauna o urmă de subiectivism.

Vă spuneam că la logodna noastră nu au participat și părinții lui Alin. Nu am înțeles niciodată de ce (nici nu am îndrăznit să întreb dar persoane „binevoitoare” mi-au spus) mama lui Alin nu a acceptat faptul că el era îndrăgostit de mine și nu vroia să cunoască pe niciuna dintre fetele pe care ea le considera demne de a-i fi noră. Credea că i-am „făcut farmece băiatului”. Nu am judecat-o pentru asta, am respectat-o și am iubit-o chiar dacă dragostea ei de mamă era mult prea posesivă. N-a înțeles că dragostea ce i-o purtam lui Alin era ceva mai presus de orice și nu se putea compara cu dragostea ei de mamă. Eu nu am avut copii dar știu că dragostea de mamă vindecă dureri, ocrotește visele și alungă coșmarurile, pregătește sufletul copilului pentru zborul prin viață și-i sprijină aripile să nu-și piardă penele echilibrului, învață ce-i bunătatea, arată drumul drept și taie spinii răsăriți de nicăieri chiar dacă își sfâșie propriile mâini. Am încercat s-o înțeleg dar m-am lovit de înverșunarea ei, de dorința ei exagerată de a-și vedea copilul însurat cu oricine altcineva dar nu cu mine. Am căutat o cale de acces spre inima ei dar eram atât de prinsă de problemele mele încât nu aveam puterea să găsesc cifrul de la lacătul pus la intrarea bine păzită. Am respectat-o pentru faptul că l-a sprijinit sufletește pe Alint atunci când era dărâmat de agresivitatea cu care evolua boala mea. Puse cap la cap, relațiile pe care le aveam cu ea se limitau la dorința amândurora ca lui Alint să-i fie bine. Nu ne întâlneam foarte des, deci nu a fost foarte greu să avem o relație de bun simț.

După logodna noastră în fața Marelui Regizor m-am simțit mult mai ușurată, nu mai consideram că „trăiam în păcat” cu Alint. Nu eram eu cea mai credincioasă femeie de pe pământ, nu pusesem bazele creștinismului dar undeva, în intimitatea sufletului meu aveam dorința ca tot ceea ce fac în viața mea să fie pe placul Regizorului. Nu respectam tiparele dar nici nu le ignoram. Aveam o înțelegere tacită cu El, eram convinsă că există și este peste tot, știe tot, vede tot. Îl puteam găsi oriunde și oricând aveam nevoie să Îi vorbesc. El mă auzea și mă mângâia pe creștet, îmi îndrepta pașii spre Alint și de acolo venea forța mea de a înfrunta tot ceea ce Regizorul scrisese în scenariul lui pentru mine. Acceptam tot chiar dacă uneori aveam tentative de revoltă sufletească. Cel mai greu mi-a fost să accept diagnosticul doctorilor. După o perioadă foarte solicitantă pentru mine: avusesem niște lucrări de terminat la muncă, Miruna (fetița a cărei bonă eram două zile pe săptămână) avusese nevoie de mine, o meditam la engleză și vroia să-i facă o surpriză tatălui ei pregătind o scenetă cu un monolog, băieții traversau și ei o perioadă de examene, teze, o răceală își făcuse loc și se instalase confortabil în trupul meu suprasolicitat (probabil că era mai mult decât puteam eu să duc) am leșinat și au fost nevoiți să cheme ambulanța. Am crezut că o să-mi revin repede, era suficientă o perfuzie cu calciu și magneziu, câteva antipiretice,câteva analgezice și gata, mă voi întoarce iar acasă. Trupul meu nu își mai revenea și Alint a insistat să mi se facă un set complet de analize. În ziua când au venit rezultatele am simțit că cerul se prăbușește peste noi. Leucemie într-un stadiu foarte avansat. Nici măcar un transplant de măduvă nu garanta vindecarea. Diagnosticul a căzut cu atâta putere încât mi-a fost zdruncinată încrederea în Regizor. Am început să Îl întreb ”de ce eu?”, ”de ce acum?”, ”cu ce am greșit?”, ”spune-mi dacă pot să îndrept greșelile și o voi face!”, ”cum poți să-mi faci asta?”, ”de ce mi-ai dat dragostea și acum mi-o smulgi fără milă?”, ”unde ești?”, ” ce va fi cu băieții? cum se vor descurca?”, ”cum o să-i spun lui buni? Cum va suporta durerea asta?”, ”cum să-l las singur pe Alint?”, ”știi că mă doare? știi?”, ”m-ai înălțat și acum mă trântești la pământ!”, ”ce fel de Tată ești?”, ”de ce nu m-ai luat când mi-ai luat părinții?”. Toate întrebările acestea mi-au trecut prin minte ca un fulger, mâna lui Alint mă strângea tare, vocea lui m-a adus în realitate:

-Vom cere și o a doua opinie și a treia și a patra. Nu vom renunța Maria! Tu ești a mea și vei rămâne lângă mine. Vom merge acasă, vom vorbi cu băieții, cu buni și vom pleca în Israel. Tot ce te rog este să nu renunți niciodată să crezi în El, în mine, în noi. Vom fi NOI mereu! Să nu uiți asta Maria! Hai acasă iubire!

Pe drum m-am gândit la reacția băieților. Mi-am amintit fiecare lacrimă pe care le-am șters-o de pe chip, fiecare poveste pe care am inventat-o pentru ei, fiecare îmbrățișare pe care le-am oferit-o cu dragostea mea de soră devenită ”mamă” peste noapte, de fiecare rugăciune spusă alături de ei în fața candelei, de fiecare privire îndreptată spre stele căutând ochii părinților strălucind între ele. A fost un șoc și pentru ei, nu au putut să-și oprească lacrimile și m-au strâns atât de tare în îmbrățișarea lor de parcă ar fi vrut să mă țină veșnic lângă ei și să-mi dea din vigoarea trupului lor să mă facă sănătoasă instantaneu.