LeiMar (25)

Să încerci armonizarea unui trup măcinat de boală cu o minte răvășită de gânduri și planuri de viitor pentru toți cei dragi și un suflet ce stă la limita dintre două lumi la fel de atrăgătoare era pentru mine o „provocare” mult prea istovitoare. Pentru prima oară de când plecaseră ai mei mă simțeam obosită și, undeva, adânc în sufletul meu, îmi doream odihna în locul acela verde unde era doar pace și liniște sufletească, fără suferință, fără doruri, fără zbateri...Închideam ochii și mă vedeam acolo dar o senzație stranie de singurătate mă făcea să tresar: cum voi fi eu fără Alin? Cum va fi viața lui fără mine? Unde va poposi iubirea noastră? Va fi lăsată în derivă sau va fi „luată” de Regizor și conservată pentru o clipă de eternitate și apoi eliberată ca un porumbel voiajor ce-și va găsi drumul spre casă? Va ști să facă asta? Vom fi la fel de îndrăgostiți? Doamne, câte gânduri se perindau prin mintea mea! Nu eram singură pentru nici o clipă, buni mă supraveghea cu ochii ei blânzi și aproape stinși de durere, David și Alex mă întrebau tot felul de lucruri, chiar neînsemnate, doar pentru a fi cât mai mult lângă mine iar Alin, dragul de el, parcă își pusese „superglue” în palmă și nu se mai dezlipea de mine decât chemat de pregătirile pentru plecarea în Israel. Le simțeam căldura atât de intens și asta îmi dădea o stare de bine și gânduri pozitive luau locul celor negative. Când iubești și ești iubit cu aceeași intensitate și pasiune te agăți de viață și firul acela subțire de care atârni se transformă într-o liană ce se hrănește dintr-un copac falnic și viguros. Am plecat luând cu noi o doză foarte mare de speranță și toată iubirea ce poate încăpea în două inimi tinere.

Întotdeauna mi-am dorit să merg în pelerinaj la Mormântul sfânt. Vroiam să-i mulțumesc Lui pentru tot ceea ce îmi dăruise: lacrimi și durere, râsete și bucurii, iubire și fericire. Toate aveau un nume: VIAȚA. Acum o apreciam la adevărata ei valoare și nu vroiam să pierd nici măcar o secundă din ceea ce era. E adevărat! O mulțime de gânduri nu îmi dădeau pace, se învârteau în mintea mea într-un cerc ce nu se închidea nici măcar atunci când dormeam. E foarte deprimant să ajungi într-un spital doar cu speranța că vei reuși să ieși din el pe propriile picioare, purtând în tine o viață nouă pe care ai învățat să o prețuiești înainte de a-ți încheia socotelile cu cealaltă. Printre ace, perfuzii, seringi, halate albe, albastre, verzi, oameni ce poartă în ochii lor stinși speranțe, dureri, deznădejdi, suferințe ajungi să îți faci un fel de bilanț. Te întrebi dacă tot ce ai făcut în viață a fost bine, a fost corect, dacă lași în urma ta amintiri frumoase, dacă cei pe care i-ai iubit necondiționat au păstrat măcar o fărâmă din tot ceea ce le-ai oferit. Nu regretam nimic! Dacă El mi-ar fi dat posibilitatea să-mi retrăiesc viața nu aș fi schimbat nimic din ea, aș fi fost aceeași LeiMar, aș fi „ars” cu aceeași intensitate, aș fi fost aceeași mamă în miniatură, aceeași fiică, aceeași soră, aceeași iubită. Probabil că aș fi plâns la fel de mult pentru că lacrimile te înnobilează, nu te secătuiesc, aș fi râs la fel de mult pentru că râsul îmbogățește sufletul și îi dă aripi, aș fi iubit la fel de mult pentru că iubirea te înalță și te transformă într-un înger-demon extrem de bun, aș fi dăruit tot atât de multă căldură pentru că doar așa înveți să primești căldura celorlalți.( cred că viața noastră este întreținută de permanentul schimb de căldură dintre noi, oamenii. E doar părerea mea, firește! Dacă voi aveți alta, nu ezitați să o spuneți în comentarii.)

Acum realizez că e foarte obositor și deprimant să povestești cum se scurge viața dintr-un trup tânăr. Să aveți zile senine! Vă pup pe obrăjori și promit că voi reveni dar nu știu dacă va fi foarte curând.