LeiMar (26)

Astăzi mi-a fost foarte dor de tine și am chiulit de la cursurile Academiei Îngerilor Păzitori. Am știut că e timpul să îți scriu iar, iubirea mea. Am luat o bucățică de cer, o pană căzută din aripile mele și o călimară plină cu praf de stele. Am atât de multe de scris! Nici nu știu cu ce să încep! Și norul acesta nu stă liniștit deloc. Nu e ușor să scrii pe el! Te-aș întreba dacă ai văzut cât de frumoasă e marea azi, dacă băncuța din parc a fost revopsită, dacă pescărușii te-au întrebat de ce mă cauți iar pe bucățica mea de plajă, dacă pomul din fața blocului și-a reînnoit frunzișul, dacă au înflorit trandafirii sădiți de mine în grădina de vis a lui buni, dacă ...și... tu nu ai ști la ce întrebare să-mi răspunzi mai întâi. Am luat călimara, am presărat praful acela de stele peste norul năzdrăvan, l-am prins ușor de capete, l-am răsucit și l-am legat tacticos pe cap, acoperind părul în întregime iar pana am înfipt-o ușor în el. O să râzi dacă m-ai putea vedea. Am un look de vedetă de cinema din filmele foarte vechi. Mi-am făcut ultimele retușuri și mi-am privit chipul oglindit în apele lacului la marginea căruia mă refugiez când dorul de tine devine foarte puternic. Arătam exact ca în ziua în care ne-am căsătorit. Aceeași rochiță albă cu broderie delicată pe umeri, aceiași ochi verzi-albaștri-gălbui ( ochii mei căpătau culoarea asta atunci când erai în preajma mea și ardeam de dorința de a simți atingerea mâinilor tale pe trupul meu), aceleași săndăluțe cu toc subțire și nu foarte înalt, aceleași buze roșii ce-și așteptau sărutul nerăbdător de tânăr îndrăgostit nebunește și ... amintirea acelei zile năvălește cu o putere de nestăvilit.

Eram foarte slăbită după transplant și ședințele de chimioterapie iar tu încercai să mă faci să uit de dureri învăluindu-mă delicat cu iubirea ta.

O simțeam atât de intens! Atâta răbdare, pasiune, tandrețe, bunătate, zâmbete calde, sfioase, priviri îngrijorate și iubitoare, atingeri ușoare. Îi mulțumeam Regizorului în fiecare clipă pentru că te adusese în viața mea.

În ziua aceea m-am trezit în sunetul muzicii (http://youtu.be/MOxpo94X65o ). Erai lângă mine, mi-ai zâmbit și mi-ai spus:

-În timp ce asculți melodia, eu te ajut să îmbraci rochița aceasta superbă. Azi am inclus în programul nostru o plimbare. Cu acordul medicilor, desigur. M-ai îmbrăcat ușor, ca pe un copil, ai luat o eșarfă albă din mătase, mi-ai așezat-o pe cap și ai legat-o cu un nod lăsându-i capetele să alunece pe spatele meu (avea rolul de a mă face să nu fiu jenată de lipsa părului), ai luat un boboc de trandafir alb, l-ai sărutat ușor și l-ai pus cu delicatețe între urechea mea stângă și eșarfă, ai luat două steluțe strălucitoare și mi le-ai prins cercei, mi-ai acoperit buzele cu un lip după ce le-ai sărutat, ai mai luat un boboc de trandafir îngemănat cu al meu, mi l-ai dat mie, l-am sărutat și l-am agățat la butoniera costumului tău alb mătăsos. Te-am întrebat unde mergem dar nu ai vrut să îmi spui. Ai adus un scaun cu rotile, m-ai luat în brațe, m-ai așezat în el și mi-ai spus:

-Taxi-ul tău este pregătit și șoferul îți stă la dispoziție! Nu ai voie să te obosești prea mult, asta a fost cerința medicilor.

Am plecat și, la capătul culoarului, mi-ai cerut să închid ochii și să am încredere în tine. Te-am ascultat și, când am deschis ochii, eram într-o sală de conferințe amenajată și decorată minunat: era împodobită cu buchețele de trandafiri și crizanteme, scaunele erau acoperite cu mătase. Totul era alb imaculat. Chiar și oamenii erau îmbrăcați în alb, fețele lor erau senine, emanau o căldură plăcută, primitoare. Te învăluia un sentiment de ”acasă”. Ne-am oprit în fața unei mese pe care se aflau o mulțime de trandafiri așezați într-o aparentă dezordine, câteva registre deschise, un stilou de o mare finețe. Un bărbat ne aștepta zâmbitor. M-am uitat la tine întrebătoare, m-ai privit ștrengărește (cum numai tu știai să o faci) și mi-ai spus:

-Astăzi se împlinește un an de când ți-am făcut prima declarație de dragoste într-un parc. Îți amintești iubire? Vrei să facem din ziua aceasta o sărbătoare și să ne unim destinele pentru veșnicie? Spune-mi Maria, vrei să fii soția mea?

Țineai în mână un buchețel de trandafiri albi așezați într-un cerc perfect în jurul unui trandafir roșu cu petalele deschise într-o îmbrățișare catifelată a iubirii. Mi l-ai dăruit tremurând de emoție. Cum să nu vreau, când tot ceea ce mi-am dorit vreodată era la un cuvânt distanță de a se îndeplini? Ți-am răspuns cu un zâmbet și am înclinat ușor capul în față, exprimându-mi acordul. Eram și eu copleșită de emoții. Ca să nu fii nevoit să privești ”de sus” la mine, te-ai așezat și tu pe un scaun, ai făcut un semn celui care răspundea de ecranul imens care era pe un perete și în salon și-au făcut apariția buni, David, Alex, părinții tăi și preotul care a oficiat slujba atunci când ne-am logodit. Erau îmbrăcați în alb (a fost dorința ta). M-am bucurat atât de mult că au putut să fie și ei prezenți (grație internetului, acest minunat progres al omenirii). Toți invitații fiind prezenți, ceremonia putea să înceapă. Am răspuns foarte emoționați și cu un ”DA” foarte hotărât atunci când am fost întrebați dacă vrem să fim împreună ”la bine și la rău” (era o formalitate pentru că noi deja eram împreună). Ai vrut să rostești un jurământ și, privindu-mă în ochi, mi-ai spus:

-Maria, iubito, vreau să-mi petrec fiecare secundă, minut, oră, zi lângă tine, să adorm în fiecare noapte privindu-te și să mă trezesc în fiecare dimineață înaintea ta. Să-ți zâmbesc înainte de răsărit, să te mângâi și să te alint înaintea razelor de soare. Te iubesc cum nu am crezut că voi putea iubi vreodată, nu pot respira aerul dacă nu poartă în el parfumul tău, nu pot zâmbi zilei dacă nu începe cu tine. Vreau să-mi petrec viața alături de tine, să îmbătrânim împreună, să ne creștem copiii și să ne iubim mereu așa cum ne iubim. Sau, mai bine nu, să ne iubim în fiecare zi mai mult decât am făcut-o în ziua precedentă. Te iubesc Maria!

-Alint, iubitul meu, sincer, nu știu ce am făcut să merit o iubire atât de mare și frumoasă. Te iubesc așa cum știu doar eu: simplu, curat, cu onestitate și cu sufletul așezat în palmele întinse spre tine! Eu nu pot iubi altfel! Și eu îmi doresc să îmbătrânim împreună dar până atunci avem o viață de trăit, o viață pe care mi-o doresc plină de iubire, armonie, bucurie, fericire. Știu că o asemenea viață poate fi doar alături de tine! Te iubesc, Alintul meu!

După ce am primit felicitările de la toți cei care au fost prezenți, ne-am întors în cameră, și, pe ritmurile aceleași melodii cu care ne-am început ziua, m-ai adormit dansând cu mine în brațe, șoptindu-mi la ureche că vrei să-ți trăiești toată viața iubindu-mă. Mâinile noastre stăteau strânse și purtau bijuteriile iubirii, verighetele.

Nu știu de ce, gândindu-mă la ziua aceea, mi-am amintit de versurile lui Adrian Păunescu:

”Dumnezeu m-a făcut să cred în tine

Și să te iubesc,

Atunci când nici nu existai,

Dumnezeu mă lasă și acum să cred în tine

Când tot ce există în jurul meu cu adevărat

Există datorită credinței mele

Că mă agăț de tine

Când sunt gata să mă scufund,

Tocmai atunci

Când tu nu existai,

Puternica bucată de lemn

Din istovitul trunchi care sunt.”

Simțămintele mele regăsite în fiecare cuvințel. Ce păcat că nu sunt ( am fost) poetă!