LeiMar (22)

În zilele mohorâte de toamnă și iarnă, când cerul plânge după soarele verii și greutatea norilor se lasă peste umerii tăi, devii melancolic, îți amintești de oameni care ți-au influențat viața pozitiv, de cei ce te-au făcut să plângi și te-au necăjit fără nici un motiv și încerci să înțelegi dacă tot ceea ce tu ai făcut a fost bine sau rău. Vrei să fii obiectiv dar în tot ceea ce este legat de oameni și se raportează la ei va exista întotdeauna o urmă de subiectivism.

Vă spuneam că la logodna noastră nu au participat și părinții lui Alin. Nu am înțeles niciodată de ce (nici nu am îndrăznit să întreb dar persoane „binevoitoare” mi-au spus) mama lui Alin nu a acceptat faptul că el era îndrăgostit de mine și nu vroia să cunoască pe niciuna dintre fetele pe care ea le considera demne de a-i fi noră. Credea că i-am „făcut farmece băiatului”. Nu am judecat-o pentru asta, am respectat-o și am iubit-o chiar dacă dragostea ei de mamă era mult prea posesivă. N-a înțeles că dragostea ce i-o purtam lui Alin era ceva mai presus de orice și nu se putea compara cu dragostea ei de mamă. Eu nu am avut copii dar știu că dragostea de mamă vindecă dureri, ocrotește visele și alungă coșmarurile, pregătește sufletul copilului pentru zborul prin viață și-i sprijină aripile să nu-și piardă penele echilibrului, învață ce-i bunătatea, arată drumul drept și taie spinii răsăriți de nicăieri chiar dacă își sfâșie propriile mâini. Am încercat s-o înțeleg dar m-am lovit de înverșunarea ei, de dorința ei exagerată de a-și vedea copilul însurat cu oricine altcineva dar nu cu mine. Am căutat o cale de acces spre inima ei dar eram atât de prinsă de problemele mele încât nu aveam puterea să găsesc cifrul de la lacătul pus la intrarea bine păzită. Am respectat-o pentru faptul că l-a sprijinit sufletește pe Alint atunci când era dărâmat de agresivitatea cu care evolua boala mea. Puse cap la cap, relațiile pe care le aveam cu ea se limitau la dorința amândurora ca lui Alint să-i fie bine. Nu ne întâlneam foarte des, deci nu a fost foarte greu să avem o relație de bun simț.

După logodna noastră în fața Marelui Regizor m-am simțit mult mai ușurată, nu mai consideram că „trăiam în păcat” cu Alint. Nu eram eu cea mai credincioasă femeie de pe pământ, nu pusesem bazele creștinismului dar undeva, în intimitatea sufletului meu aveam dorința ca tot ceea ce fac în viața mea să fie pe placul Regizorului. Nu respectam tiparele dar nici nu le ignoram. Aveam o înțelegere tacită cu El, eram convinsă că există și este peste tot, știe tot, vede tot. Îl puteam găsi oriunde și oricând aveam nevoie să Îi vorbesc. El mă auzea și mă mângâia pe creștet, îmi îndrepta pașii spre Alint și de acolo venea forța mea de a înfrunta tot ceea ce Regizorul scrisese în scenariul lui pentru mine. Acceptam tot chiar dacă uneori aveam tentative de revoltă sufletească. Cel mai greu mi-a fost să accept diagnosticul doctorilor. După o perioadă foarte solicitantă pentru mine: avusesem niște lucrări de terminat la muncă, Miruna (fetița a cărei bonă eram două zile pe săptămână) avusese nevoie de mine, o meditam la engleză și vroia să-i facă o surpriză tatălui ei pregătind o scenetă cu un monolog, băieții traversau și ei o perioadă de examene, teze, o răceală își făcuse loc și se instalase confortabil în trupul meu suprasolicitat (probabil că era mai mult decât puteam eu să duc) am leșinat și au fost nevoiți să cheme ambulanța. Am crezut că o să-mi revin repede, era suficientă o perfuzie cu calciu și magneziu, câteva antipiretice,câteva analgezice și gata, mă voi întoarce iar acasă. Trupul meu nu își mai revenea și Alint a insistat să mi se facă un set complet de analize. În ziua când au venit rezultatele am simțit că cerul se prăbușește peste noi. Leucemie într-un stadiu foarte avansat. Nici măcar un transplant de măduvă nu garanta vindecarea. Diagnosticul a căzut cu atâta putere încât mi-a fost zdruncinată încrederea în Regizor. Am început să Îl întreb ”de ce eu?”, ”de ce acum?”, ”cu ce am greșit?”, ”spune-mi dacă pot să îndrept greșelile și o voi face!”, ”cum poți să-mi faci asta?”, ”de ce mi-ai dat dragostea și acum mi-o smulgi fără milă?”, ”unde ești?”, ” ce va fi cu băieții? cum se vor descurca?”, ”cum o să-i spun lui buni? Cum va suporta durerea asta?”, ”cum să-l las singur pe Alint?”, ”știi că mă doare? știi?”, ”m-ai înălțat și acum mă trântești la pământ!”, ”ce fel de Tată ești?”, ”de ce nu m-ai luat când mi-ai luat părinții?”. Toate întrebările acestea mi-au trecut prin minte ca un fulger, mâna lui Alint mă strângea tare, vocea lui m-a adus în realitate:

-Vom cere și o a doua opinie și a treia și a patra. Nu vom renunța Maria! Tu ești a mea și vei rămâne lângă mine. Vom merge acasă, vom vorbi cu băieții, cu buni și vom pleca în Israel. Tot ce te rog este să nu renunți niciodată să crezi în El, în mine, în noi. Vom fi NOI mereu! Să nu uiți asta Maria! Hai acasă iubire!

Pe drum m-am gândit la reacția băieților. Mi-am amintit fiecare lacrimă pe care le-am șters-o de pe chip, fiecare poveste pe care am inventat-o pentru ei, fiecare îmbrățișare pe care le-am oferit-o cu dragostea mea de soră devenită ”mamă” peste noapte, de fiecare rugăciune spusă alături de ei în fața candelei, de fiecare privire îndreptată spre stele căutând ochii părinților strălucind între ele. A fost un șoc și pentru ei, nu au putut să-și oprească lacrimile și m-au strâns atât de tare în îmbrățișarea lor de parcă ar fi vrut să mă țină veșnic lângă ei și să-mi dea din vigoarea trupului lor să mă facă sănătoasă instantaneu.