LeiMar (24)

Am plecat spre Israel după ce „făcusem pace” cu Regizorul în urma unor lungi discuții cu părintele Victor. V-am spus că aveam cont pe un site de socializare și acolo l-am cunoscut. Ce ar fi de spus despre el? Dacă i-ați întreba sutele de prieteni pe care îi are în toată țara și pe enoriașii din parohia pe care o păstorește probabil că toți v-ar spune, în același timp și cu aceleași cuvinte simple că preoții ca el sunt foarte rari. Și nu vreau să jignesc pe nimeni din cei care poartă această haină și păstoresc milioanele de creștini. Mi-a ascultat cu multă răbdare și înțelegere toate întrebările legate de suflet, de inimă, de credință. Am vrut să știu dacă există locul acela verde „de unde au fugit toată durerea și suferința”, dacă părinții mei îl găsiseră, dacă bunicul se întâlnise cu ei. Deși aveam deja 26 ani, întrebările mele erau multe și de o naivitate și curiozitate ce mă apropiau de vârsta copilăriei. Părintele a „decretat” că eu eram sora lui mai mică și mi-a cerut ca în discuțiile private să îi spun Victor (ele curgeau mult mai lin așa și erau foarte deschise). Stăteam ore în șir de vorbă. Pe vremea aceea aveam foarte proaspătă în minte lectura unei cărți ( „Pelerinul Kamanita” scrisă de Karl Gjellerup), filmul „Nosso Lar” (recomandat de Gabriel, un alt prieten virtual) și „The Fountain”. Multe întrebări se născuseră și își căutau răspunsurile. Le publicasem pe blogul meu de pe acel site și s-au iscat discuții atât de frumoase și de aprinse între prieteni. Îmi erau foarte dragi aceste dispute vii, pline de pasiune, de suflet. Le prelungeam în privat, cu Victor, în dorința de a le înțelege cât mai bine și de a le modela potrivit personalității și situației mele. Eu aveam credința că există un singur Dumnezeu pentru toți oamenii de pe planeta aceasta dar fiecare îl „adaptase” propriei culturi și nevoi sufletești, îi dăduseră un nume ( Isus, Alah, Budda, etc.) dar în esență el reprezenta Lumina, Iubirea, Bunătatea. Eu l-am numit Marele Regizor și era unul singur ( și pentru Victor, care era preot și pentru Gabriel care era un fel de Gică-contra pentru tot ceea ce era legat de creștinism, el lăsându-se ghidat de Vechiul Testament). Credeam în Regizor dar nu am citit niciodată Biblia (nu am considerat-o lectura care să-mi trezească un interes deosebit la vârsta pe care o aveam. Mă vedeam citind Biblia la o vârstă când ninsoarea îi dă culoare părului), știam că tot ceea ce ni se întâmplă în viață este legat de El chiar dacă firul era invizibil. Eram convinsă că, atunci când ne naștem pe pământ, avem o misiune foarte bine stabilită și nu putem pleca până nu o îndeplinim. Deși, în subconștientul meu știam care era misiunea mea, încercam s-o aduc la suprafață, o întorceam pe toate fețele pentru a o înțelege și a o îndeplini. Nu mi-a fost niciodată rușine să întreb ceva ce nu știam (nu ne naștem atoateștiutori, dar unii dintre noi pun orgoliul mai presus de orice și nu recunosc în ruptul capului atunci când nu se pricep). I-am mărturisit lui Victor că, în eventualitatea eșecului transplantului, dorința mea era să fiu incinerată. Plânsesem atât de mulți ani pe lespezi reci de morminte și nu mai vroiam ca băieții și Alint să facă același lucru. Eu nu aparțineam unei credințe anume, mă născusem creștin-ortodoxă dar indiferent ce religie aș fi îmbrățișat, Dumnezeu era unul singur. Nici părintele Victor, cu toată răbdarea și blândețea lui, nici buni, cu lacrimile ei, nu au reușit să schimbe hotărârea mea. Nu cred că v-am spus vreodată dar, după plecarea părinților mei (poate ați observat că nu folosesc cuvântul „moarte” . Pentru mine ea nu există, este doar viața pământeană și viața eternă), a rămas o avere destul de mare pe care eu am hotărât că o vom păstra până când frații mei vor fi amândoi majori și vor ști cum să-și drămuiască fiecare bănuț. Aș fi putut să dispun de partea mea imediat după ce am împlinit 18 ani dar, undeva, într-un colțișor de minte, cineva îmi spunea că e mai bine să păstrez banii. Am făcut calculele necesare, am pus într-un cont ceea ce era necesar pentru transplant, pentru ședințele de chimioterapie, pentru cheltuielile de spitalizare și pentru cele de cazare ale celor care aveau să vină cu mine și, ceea ce a rămas, am împărțit în mod egal celor doi frățiori. Dacă ați ști cât de greu mi-a fost să-mi fac testamentul. Am fost la notar câteva zile la rând. Am lăsat instrucțiuni foarte clare, totul trebuia să fie așa cum vroiam eu, fără nici o urmă de îndoială și fără loc de interpretări. Nu vroiam să fie conduși de sentimente și de durere atunci când eu voi fi plecată. Nu există mijloace de comunicare între cele două lumi și de aceea am hotărât eu pentru ei. Poate că am fost egoistă și trebuia să le cer părerea dar ei nu acceptau că și eu nu voi mai fi. Nu puteam să plec din țară fără să fi clarificat situația financiară a familiei. Familie, ce cuvânt drag!

Era iar în prag de cutremur. Îmi treceau atât de multe gânduri și idei prin minte, amintiri, vise, zâmbete de copii doriți și nenăscuți. Victor mă ajuta, într-o foarte mare măsură, să le pun în ordine. Se stabilise data transplantului și, coincidență sau nu, era 9 noiembrie, ziua Sf. Nectarie. Buni își pusese toate speranțele în el, se ruga neîncetat. La fel făcuseră și o mulțime de prieteni virtuali care mă îndrăgiseră. Pentru mulți dintre ei, aflați la vârsta pe care ar fi avut-o părinții mei eu reprezentam speranța că tineretul nu este chiar atât de imatur și lipsit de responsabilitate cum părea, iar pentru cei de o vârstă cu mine și chiar mai mici, eram ca o „relicvă”, ceva ce nu mai există decât în poveștile pe care le auzeau de la bunicii lor.

Eu eram așa cum hotărâse Regizorul. O să vă explic altădată, azi am vorbit cam mult. Nu credeți?