marți, 1 decembrie 2015

Suflet de copil (3)

Avea șase ani și se apropia prima zi de școală. Cât de nerăbdătoare era, mai ales că abecedarul nu mai prezenta o enigmă pentru ea! Îl descifrase singură, din scoarță în scoarță. Îi trebuia uniforma de elev și , cum la magazinul din sat nu găsise una pe măsura ei, au mers la oraș. Era prima dată când pleca din sat. S-a trezit foarte devreme, autobuzul care făcea cursa avea ora de plecare dis de dimineață. A rugat-o pe mama să stea la fereastră, își lipise nasul de geam și privea cu uimire cum se perindau cu viteză casele, copacii, păsările, florile, oamenii, lanurile de porumb și floarea soarelui ce-și așteptau cuminți culesul. Era ceva nemaivăzut și atenția ei era maximă. Ajunsă la oraș, ea, copilul de la sat, care nu mai văzuse niciodată cum arată un bloc de locuințe, a rămas din nou uimită și chiar a avut reacția de a se ascunde după mami atunci când s-a trezit lângă atât de mulți oameni. Mergeau grăbiți, fără s-o observe și fără să-i răspundă la salut. Ea îi saluta pe toți, așa fusese educată, dar nimeni nu-i răspundea.
- Mami, de ce nimeni nu-mi răspunde atunci când îi spun: „Bună dimineața!”?
-Pentru că aici oamenii nu se cunosc între ei, nu se salută și nici nu se supără dacă nu o mai faci!
- Mami, dar cutiile acestea mari puse una peste alta și care au ferestre cu flori ce sunt? Uite, în unele dintre ele văd oameni! Nu vor cădea de acolo? Nu le este frică?
-Ție îți este frică atunci când stai acasă? Cutiile astea mari sunt casele lor. Aici sunt foarte multe, așa că, hai, grăbește pasul, să găsim uniforma, altfel nu vei putea să mergi la școală, îi spune mama zâmbindu-i și ținând-o strâns de mână.
Au intrat prin magazine, iar în magazinul cel mare, cum îi spuneau cu toții, a rămas uimită din nou. Oamenii nu urcau pe scări așa cum e normal, erau urcați de o scară, care se numea rulantă ( ce nume ciudat! gândea ea). Trebuia să fii atent și foarte rapid când pășeai pe ea pentru că riscai să te accidentezi. I-a plăcut să urce cu scara rulantă, dar și să coboare. A fost o experiență nouă pe care n-o va uita niciodată. Umblând din magazin în magazin au reușit să cumpere uniforma și au plecat spre autogara de unde pleca autobuzul. Autogara era situată aproape de o apă curgătoare mare, foarte mare. Râul care curgea pe la ei prin sat era un bebeluș pe lângă ea.
- Ce apă mare!
- E fluviul Dunărea! E cea mai mare apă ce curge la noi în țară! Vei învăța la școală despre ea! Hai să ne ocupăm locul în autobuz, trebuie să mergem acasă!
- Stau eu la geam, da mami?
-Da, puiule!
Vroia să vadă iar casele în viteză, oamenii, copacii, ziua care a trecut și noaptea care se lăsa încetișor! A adormit imediat și a văzut toate acestea în visul ei colorat și legănat de autobuzul aflat în mișcare.
În prima zi de școală n-a fost însoțită de mama pentru că, doar cu câteva zile înainte, familia lor s-a mărit! Se născuse Sorina, cel de-al patrulea copil al familiei. Venirea pe lume a oricărui copil aduce multă bucurie. Și la ei a fost la fel, doar că, în timp, problemele de sănătate ale mamei au revenit. Se simțea foarte rău atunci când ținea copilul în brațe. Avea dureri foarte mari și-și spunea mereu în gând: „ Doamne, fă ceva! E mult prea mult pentru puterile mele! Trimite-mi pe cineva să-i dau copilul să-l crească! Dar ai grijă, te rog, să fie om bun, s-o iubească și s-o îngrijească! I-o voi da cu toată inima!” Când o mamă ajunge să aibă astfel de gânduri, înseamnă că a ajuns la limita puterilor ei și simte că nu mai poate face față la ceea ce are de făcut, că pruncul ei nu mai este în deplină siguranță lângă ea. Și așa a fost, s-a simțit din ce în ce mai rău și a ajuns iar într-un spital, pe masa de operație. Povestea s-a repetat. Iar mătuși acre care te priveau oricum  numai cu dragoste nu. Acum erau și mai mulți, aveau un bebe de crescut. Totul era cum nu se putea mai rău și, ca să fie paharul supra-dozat, într-o zi, mătușa vine dotată cu un foarfece pe care Ana îl vedea uriaș. Se uita la el cu teamă și, anticipând ce i se va întâmpla, a început să plângă:
- Te rog să nu mi-l tai! Promit că-l pieptăn singură, dar să nu mi-l tai! îi spunea ea printre suspine.
- Trebuie s-o fac! i-a spus mătușa. Mama ta e bolnavă, noi nu vom putea să stăm aici la nesfârșit, nu are cine să ți-l îngrijească! Nu te mai împotrivi, stai liniștită ca să-l pot tăia drept! N-a putut s-o înduplece cu nici un chip, codițele ei au căzut dintr-o singură tăietură. A fost o adevărată tragedie pentru ea. Părul ei, fiind împletit în fiecare zi, începuse să se onduleze și, când era despletit, cădea în cascade pe umerii ei plăpânzi, acoperindu-i spatele cu generozitate. Cum să nu plângi zile în șir după el! Cum să o iubești pe cea care ți l-a tăiat? O privea cu teamă și cu sentimente amestecate, mai cu seamă pentru că mătușa aceea avea patru fete și toate cu părul lung. Sufletul ei de copil fusese rănit foarte adânc și nu a iertat-o niciodată. S-a așezat într-un colț al camerei și, ținându-și strâns codițele în brațe, spunea neîncetat:
- Mami, fă-te bine și întoarce-te acasă! Promit să fiu cuminte, cuminte, să nu te supăr niciodată, dar te vreau aici mai repede! Vino! Te rog!
Și lacrimile nu conteneau să cadă din ochișorii ei .


2 comentarii: