LeiMar (8)

Fiecare dintre noi, indiferent de religie, ne spovedim sau ne confesăm sau, pur și simplu, stăm de vorbă cu Regizorul. Fie că o facem în fața unui preot, în fața altarului sau în natură, în fața Lui, pentru că El este peste tot, simțim o mare ușurare, greutatea care apăsa peste suflete dispare ca prin minune și chipul nostru devine senin. Atât de senin încât poate rivaliza cu chipul inocent al copiilor! Depinde de noi cât de mult vom păstra seninul! Așa se întorsese mama Lei de la Mecca! Senină! Atât de senină încât chipul ei devenise angelic, fața ei fiind încadrată de un fel de batic-basma de un alb imaculat. Chipul ei, brăzdat de suferința fizică cauzată de boala care o măcina, se destinsese, iar pe buze îi înflorise un zâmbet foarte cald și duios. Am așteptat-o cu toții, i-am sărutat mâna și ne-a dat binecuvântarea ei. A fost ultima dată când am văzut-o! Nu mai primea pe nimeni în vizită, doar pe tata. S-a stins la o săptămână de la întoarcerea ei din pelerinaj. A fost înmormântată după rânduielile musulmane, în aceeași zi în care s-a stins, înainte de asfințit. Ne-am luat rămas bun de la ea cu foarte mult respect și recunoștință pentru tot ceea ce făcuse pentru noi. Atunci l-am văzut pe tata plângând ca un copil. Își ținea capul pe umărul mamei și trupul lui se scutura ritmic plângând, lacrimile îi curgeau șiroaie. Anne îl părăsise, plecase într-o altă lume, dar lăsase sădite în inima și sufletul lui toate învățăturile ei, toată dragostea ei de mamă! Mama îi mângâia părul și-l săruta pe creștet așa cum făcea anne și asta îi mai ostoia dorul și-i alina durerea. L-am văzut trist, foarte trist și nu-l înțelegeam. Cine nu suferă și nu simte durerea nu poate înțelege durerea și suferința altuia. O poate privi, se poate mira, o poate ignora, o poate iubi sau o poate urî dar nu o va putea înțelege decât trăind-o. Mai devreme sau mai târziu, tuturor, în viață, ne este dat să cunoaștem durerea și suferința. Așa cum spunea mama Lei, sunt multe dureri și fiecare îți dă o anumită stare.

-Știi, kîz, sunt dureri care nasc plăcere (asta o simte fiecare femeie care se dăruiește pentru prima dată bărbatului pe care-l iubește), apoi dureri care dau viață ( sunt durerile pe care le are o mamă când își aduce copilul pe lume - aceste dureri se uită la primul strigăt de viață al bebelușului) și sunt dureri care aduc suferință ( dureri pe care le simte trupul când e bolnav și sufletul când e rănit).

Am simțit toate aceste dureri și am început cu durerea ce aduce suferință pentru că sufletul meu a fost rănit când au plecat părinții mei. Apoi au urmat celelalte dureri ce au fost trăite și simțite cu foarte mare intensitate.

O singură durere mi-a rămas total necunoscută și regret că n-am trăit-o: durerea ce dă viață! Mi-am dorit un copil dar n-a mai fost timp!