Suflet de copil (12)

Nu vroia sa accepte că a devenit “stâncă”, avea un suflet pierdut într-o buclă a timpului, chircit într-un subsol plin de mucegaiuri. Ce ciudat! Știa că mucegaiurile au un miros înecăcios dar subsolul ei era parfumat cu florile de salcâm ale copilăriei, cele de tei ale adolescenței, de iasomie și trandafir ale tinereții. I-ar fi plăcut să poată avea un fel de putere magică: să atingă sufletele tuturor oamenilor din viața ei, să-i facă mai buni, mai iertători, mai iubitori, mai romantici, mai visători, mai toleranți, mai talentați, mai... mai...
 A urmărit ( de câte ori a putut) serialele tv care aveau un pic de magie, de ireal. Ar fi strâmbat și ea un pic din nas, ca Samantha, și ar fi făcut toate treburile din casă într-o clipită. Ar fi luat curcubeul de pe cer și l-ar fi pus cunună peste visele ei. Ar fi fost Isolda pentru un Tristan modern, Penelopă pentru un Ulise care s-ar fi întors la primul ei suspin, dar este o Ană simplă, zidită într-o temelie imaginară. Zidurile, deși inexistente, o strâng, trupul i se frânge sub greutatea vorbelor și kilogramelor ( mai multe sau mai puține) în plus, buzele i se încleștează în lungi tăceri, părul îi albește, visele îi mor, ochii... Ochii îi rămân vii, atât de vii! Au în ei strălucirea stelelor, căldura soarelui, mișcarea vântului, culorile curcubeului ( furate toate într-o clipă de neatenție a universului).
Așa că: “oglindă, oglinjoară ne mai spui o povestioară?”
Ne vom întoarce iar în timp pentru a afla alte întâmplări din viața Anei.

Data viitoare...