LeiMar (14)

Știți că se spune că dacă nu ai un cont pe un anumit site de socializare nu exiști? Ca să fiu în trend, cu câteva luni înainte de a împlini 25 ani, mi-am făcut și eu cont pe site-ul acela. I-am spus lui Alint ca o să fie un cont un pic mai „special”. Fără nici o cunoștință comună. Nu aveam poze pentru că vroiam să-mi fac prieteni bazându-mă pe inteligența mea, pe cultura mea generală, pe capacitatea mea de a purta o discuție relaxată cu oricine, indiferent de gradul lui de cultură. Alint mi-a spus că nu o să reușesc și eu am luat-o ca pe o provocare. I-am spus că în cel mai scurt timp voi avea un anumit număr de prieteni cu care voi vorbi în fiecare zi. Pentru că trebuia să am o poză la avatar, mi-am ales una care, într-o anumită măsură, avea legătură cu numele meu. Era o fată îmbrăcată în stil oriental, cu capul acoperit cu un „batic” de marginile căruia atârnau o mulțime de bănuți. Știți că nu este foarte greu să-ți faci prieteni? Lansezi o cerere și...gata! Acolo contează doar numărul de prieteni. Cu cât ai mai mulți prieteni, cu atât ești mai popular. Pe mine nu mă interesa popularitatea ci modul de gândire al celor cu care vorbeam, importanța pe care ei o acordau conceptului de prietenie, ideile lor, muzica ce le plăcea s-o asculte, preocupările lor. Nu voi ascunde faptul că multe din cererile mele de prietenie erau respinse: într-o lume în care superficialul și artificialul sunt ridicate la rang de cultură, cineva care nu avea poze la profil nu prezenta interes. Fără fotografii care să imite modul de a poza al modelelor de top, fără sâni la vedere, fără picioare dezgolite, fără detalii picante sau mai puțin picante, am reușit să „adun” în lista mea de prieteni o sută cincizeci de persoane apropiate de vârsta mea dar și persoane de vârste mult mai mari. Eram întrebată de ce nu am poze și eu le răspundeam așa: „Într-un peisaj suprasaturat de poze artistice reușite și mai puțin reușite, pozele mele chiar nu contează. Dacă îți dorești să mă cunoști o poți face doar vorbind cu mine.”  Bineînțeles că mulți dintre interlocutorii mei, din comoditate sau altceva, n-aș vrea să mă pronunț (nu-mi place să jignesc pe nimeni!), spuneau: „Dacă nu ai poze nu putem vorbi!” De parcă ar fi vorbit cu pozele mele! Greșit! Vorbeau cu un om, o femeie destul de inteligentă, plăcută la vedere (dar ei nu știau asta)! Să știți că mi-am făcut câțiva prieteni de nădejde! Vorbeam cu ei în fiecare zi, ne împărtășeam gândurile, ideile, visele. Aveam prieteni, toți români, care trăiau și munceau prin toată Europa. Un foarte bun prieten, cu care stăteam de vorbă ore în șir, era în Spania. Un altul, în Germania. Erau diferiți dar pentru mine erau speciali. Fiecare prietenie legată avea pentru mine o mare însemnătate. Îi ascultam cu plăcere! Le transmiteam tuturor liniște, căldură. Le plăcea să asculte muzica pe care eu o postam. Nu era un gen anume. Mie îmi plăcea orice gen de muzică dar postam în funcție de sentimentele și trăirile pe care le aveam în acel moment. Într-o zi putea să fie muzică clasică, într-alta muzică folk, pop, dance sau rock, balade rock sau chiar havvy metal. Unul dintre prieteni, într-o zi, mi-a lansat o invitație pe un alt site de socializare. Era altfel! Îmi făcusem un blog și prima postare, o notiță pe care o postasem pe celălalt site și nu o remarcase nimeni, aici avusese parte de comentarii și aprecieri. Acest lucru m-a încurajat și am început să scriu mai des. Citisem în perioada aceea „Nuntă în cer” a lui Eliade și, la sfârșitul cărții erau și câteva scrieri științifico–fantastice. Una din ele, „La umbra unui crin în paradis”, mi-a adus aminte că eu cunoscusem un asemenea loc, grădina lui buni în perioada când mintea mea rătăcea prin Univers în căutarea părinților. Am scris despre asta pe blog, apoi am scris povestea mea, am povestit despre excursia noastră în Delta Dunării și am numit-o „La porțile paradisului”. Cei care au citit toate poveștile mele cu siguranță și le amintesc. Mi-am făcut acolo, pe site-ul acela, un grup de prieteni foarte speciali: părintele Victor, un preot cum foarte rar găsești ( cred că i-am și spus într-o zi, în lungile mele discuții cu el, că dacă ar fi toți preoții ca el, toate bisericile ar deveni neîncăpătoare ), my mentalist (un prieten foarte drag, îi mai spuneam și „Sir”), Gabriel (care, deși încerca să mă convingă să-mi schimb religia, îmi era foarte drag: avusese un destin foarte trist care, în mare parte, se datora alegerilor pe care el le făcuse în viață), un băiat extraordinar pe care eu l-am numit „fratele meu virtual” și cu care stăteam de multe ori „la sfat”, un altul pe care eu îl numeam „veselie” pentru că din partea lui simțeam venind mereu doar voie bună, un alt prieten, îi spuneam „dulăul meu drag” pentru că poza lui de la avatar dar și firea lui veselă și optimistă îmi permiteau să-i spun așa (el îmi spunea „mica Șeherezadă” pentru că îi plăcea cum scriam și eu i-am dedicat un blog pe care l-am numit ”Scrisoare către un prieten drag”. Era grijuliu cu mine, așa cum era tata, îmi amintea de el!) și mulți alții cărora nu le-am cerut acordul și despre care nu știu dacă pot să scriu. Erau niște discuții atât de libere, de frumoase, de înfocate uneori, fiecare își expunea punctul de vedere, îl argumenta și îl susținea. O mare parte din sufletul meu a rămas alături de ei, mi-a fost foarte greu să-mi iau rămas bun de la ei dar am făcut-o. Nu se cădea și nu puteam să plec fără asta! Prietenii adevărați nu pot fi uitați și ei au fost așa! Niște prieteni deosebiți!