LeiMar (15)

N-am crezut că poate fi atât de captivant și de incitant să mergi la cursurile

Academiei Îngerilor Păzitori! Înveți atât de multe lucruri! În viața mea pe pământ am crezut că am trăit și văzut multe dar era o infimă parte din ceea ce se întâmplă doar cu permisiunea Regizorului. Prinsă în febra învățăturii am uitat puțin că am început să vă spun povestea mea și azi mă întorc la scris. Dar știți ceva? Azi îi voi scrie lui Alint! Îmi cer iertare că nu vă scriu vouă dar vă las să aruncați o privire fugară peste cuvintele mele!

Iubirea mea! A nins peste tine atât de mult încât au început să-ți albească tâmplele prea devreme! Fulgii de nea ți-au atins obrajii calzi și umezi de la lacrimile ce încă se preling din ochii tăi căprui. Le-am împrumutat fulgilor mângâierea mea și ei au fost blânzi cu tine chiar dacă sunt reci. Au trecut nouă luni de când am plecat și tu încă mai rătăcești pe aleile parcului unde obișnuiam să ne plimbăm ținându-ne de mână. Te așezi pe aceeași bancă îngălbenită de ploi și bătută de vânt. Îți treci ușor mâna peste lemnul ei vechi, ca și cum a-i șterge-o de praf și-mi spui:

-Gata Lei! Poți să stai, e sigur!

Îmi zâmbești și aștepți să îți povestesc tot ce mă doare, ce am visat, cum m-am trezit, ce am făcut de când nu ne-am văzut, dacă m-au necăjit frățiorii mei, dacă mi-e bine, dacă mi-e rău, dacă... Dar tu? Iubirea mea!

De ce ai albit înainte de vreme? De ce nu ai făcut ce te-am rugat? De ce nu m-ai închis în cămăruța uitării Alint? De ce încă mai mergi la malul mării și mă cauți cu privirea în valurile ei? De ce încă te mai uiți la frunze uscate de ploi și vânt ce se încăpățânează să rămână agățate de copacii ce le-au hrănit cândva căutând dorința mea de viață? De ce mergi pe stradă și mâna ta dreaptă o ții ca și cum încă mâna mea ar fi acolo? De ce te uiți la stele zâmbind și plângând în același timp? De ce încă mă mai suni la orele la care o făceai? Îți răspunde o voce fără sentimente: „Abonatul nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniți!” Și tu revii cu înverșunare! De ce dragule? De ce? Nu știi că încă nu s-a inventat telefonul prin care vorbești cu îngerii? Îți amintești Alint! Prima ta declarație de dragoste! În parcul acesta pui! Pe banca aceasta, într-o zi de toamnă superbă! Toamna noastră! Aleile erau acoperite de un covor gros de frunze ruginii, copacii începuseră să se întristeze pentru că erau părăsiți de frunzele lor, cerul era de un albastru curat, soarele ne trimitea raze blânde, aceeași oameni pe care îi întâlneam în fiecare zi au fost martorii noștri. Mi-ai spus la telefon că avem ceva de vorbit și mi-ai vorbit spunându-mi Maria. Știam că va fi o discuție serioasă. Dar eu tot Alint ți-am spus. Pentru mine ai fost mereu așa: un ALINT! Alint-ul meu! Ai venit și m-ai luat de acasă, am mers până în parc ținându-ne de mână, așa cum făceam mereu. Am ajuns în parc, ne-am plimbat amuzându-ne când pașii noștri răscoleau frunzele de pe alei. Ne-am așezat pe banca noastră și te-am întrebat:

-Alint, îmi spui acum de ce am venit azi în parc?

-Da Maria! Vroiam să îți cer un sfat. Și vreau să mă asculți cu atenție! Da?

-Sigur că da Alint! Știi că poți conta pe mine. Tu ești cel mai bun prieten al meu! ți-am spus și te-am invitat cu privirea să începi să vorbești. Te vedeam emoționat și nu știam de ce, parcă erai un pic neliniștit și-mi transmiteai și mie neliniștea ta. Recunosc! Așteptam cu mari emoții ceea ce aveai să-mi spui.

-Maria, eu m-am îndrăgostit! ( Ochii tăi căpătaseră o strălucire atât de frumoasă și eu, pentru o clipă, am fost invidioasă pe cea care a făcut asta. Te iubeam din clipa când, dansând pentru tata, privirile ni s-au întâlnit și timpul se oprise în loc.)

-Mă bucur pentru tine Alint! Era timpul să te așezi la casa ta! Ai deja treizeci de ani! Îmi spui cum e? Ai ținut-o la secret, Alint! Nu te-am văzut cu ea niciodată! ți-am spus eu în încercarea mea de a-mi păstra obiectivitatea. (vroiai sa-ți dau un sfat și trebuia să fiu obiectivă)

- Când îmi vorbește, vocea ei mă învăluie ca un parfum îmbătător, mă simt vrăjit iremediabil! Când mă privește, ochii ei mă încântă! Când merge parcă ar pluti pe valurile mării! Când mă ține de mână aș muta și munții din loc pentru ea! Când nu e lângă mine nu pot respira corect! Când o țin în brațele mele nu-mi pot stăpâni tremurul! Când e noapte, ea este cea mai frumoasă lumină! Când plouă, zâmbetul ei este un curcubeu ce-mi înveselește cerul înnorat! Când e tristă și plânge, sufletul meu o îmbrățișează atât de cald și de tandru, încât îmi zâmbește ca o rază de soare timidă de după un nor! Când o ating, mii de fiori îmi străbat trupul și simt că amețesc! Mă clatin dar îmi revin imediat pentru că vreau să fiu umărul pe care ea își sprijină mereu capul! Părul ei ce cade în cascade pe umerii delicați și plăpânzi, îmi mângâie palmele atunci când îl ating!

-Alint! Vorbești atât de frumos despre ea! E cea mai fericită femeie din lume prieten drag! Când o femeie este iubită așa, nu poate să fie decât fericită! Nu-i așa că azi îmi faci cunoștință cu ea?

Mi-ai luat obrajii în palmele tale calde, m-ai făcut să te privesc în ochi și mi-ai spus:

-Sigur că da, Maria! Privește în ochii mei și ai s-o vezi oglindită în ei! Ești tu, Maria! Tu ești cea pentru care eu respir și care mă învață cum să o fac! Tu ești cea care îmi zâmbești însoțită de o rază de soare ce mă încălzește! Tu ești cea mai strălucitoare stea pe care eu o privesc uimindu-mă în fiecare clipă de frumusețea ei! Te iubesc Maria!

Inima mi-ar fi sărit din piept dacă ar fi putut și s-ar fi oprit lângă a ta iubire. Ochii mei verzi te-au privit printre lacrimi mari și fierbinți.

-Lasă-mă să-ți șterg lacrimile și să ți le usuc cu buzele mele fierbinți Maria! Lasă-mă să mă îmbăt de fericire că ți-am mărturisit iubirea ce-mi înflăcărează inima de ani întregi!

Mi-ai sărutat ochii înlăcrimați, obrajii îmbujorați... Mi-am aplecat privirea rușinată de reacția mea. Tu mi-ai făcut cea mai frumoasă declarație de dragoste și singurul lucru pe care eu am fost în stare să fac era să plâng. Mi-era ciudă pe mine dar eram fericită pui! Cea mai fericită femeie din lume! Și, totuși, în ziua aceea nu ne-am sărutat. Ți-am spus doar atât:

-Știi cum sunt eu Alint! Va trebui să ai răbdare cu mine! Dar vreau să îți spun că te-am iubit din clipa în care privirile noastre s-au întâlnit la capătul unui univers născut din dansul unei fete de șaisprezece ani ce se lăsa descoperită de prietenul ei cel mai bun! Eram prea mică atunci ca să înțeleg ce se înfiripase între noi, iar când am început să înțeleg rămăsesem fără părinți. Am ales să-mi ignor sentimentele pentru că aveam nevoie de prietenul meu Alint, vroiam ca toată atenția mea să fie îndreptată către David și Alex. Ai știut că aveam nevoie de asta și ai rămas prietenul meu, mâna care îmi oferea sprijinul de care aveam nevoie. Te iubesc Alint! Dar îți mai cer puțin răgaz. Puțin de tot!

Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am fi regăsit după o lungă despărțire și m-ai condus acasă ținându-ne strâns de mână. Mâinile noastre erau ca o cingătoare ce-mi strângea delicat trupul străbătut de o iubire ce acum era împărtășită și mărturisită.