LeiMar (17)

De ce oare nu mai pot să scriu? Când scriam pe site-ul acela de socializare o făceam mult mai ușor. Știam cine îmi citește gândurile, vorbeam cu ei, erau prietenii mei. Mă așezam în fața tastaturii și cuvintele veneau singure, nechemate. Se așezau în ordine și gândurile mele ieșeau la suprafață, erau cunoscute. Nu scriam pentru a fi evaluată ci pentru că simțeam că am ceva de zis, că există cineva, chiar și un singur om pe lume, care așteaptă cu nerăbdare ca eu să-mi spun povestea. Acum mi se pare că mă repet pentru că mulți îmi știu povestea și ceea ce scriu eu aici nu mai este o noutate. Povestea mea se pierde în noianul de griji pe care fiecare dintre voi le aveți. Și atunci mă întreb: „ De ce crezi tu, LeiMar, că ar trebui să mai scrii o dată ceea ce ai trăit, ce ai simțit, ce ai visat, ce ai realizat, ce ai fi putut face dacă nu ai fi plecat într-o lume cu multă verdeață? De ce crezi tu că ar intra cineva să citească?” Și știți ceva? Tot eu încerc să-mi dau un răspuns: „Pentru că există în lumea aceasta un om extraordinar care vorbește cu mine ore întregi în fiecare zi, care respiră prin mine, zâmbește pentru mine, se trezește în fiecare dimineață arzând de dorința de a mă auzi vorbind, râzând, cântând. I-aș cânta la nesfârșit versurile cântecului: Ce bine 

ne-'nțelegem noi doi/Parc-am fi unul singur nu doi. Și el ar râde! Ah! Râsul lui molipsitor! Se face imediat primăvară! Vocea lui un pic arogantă pentru mulți pentru mine este caldă și tandră. Este ca un alint! Alint-ul meu drag! Pentru că el mi-ar sorbi cuvintele, le-ar citi pe nerăsuflate dar încă nu poate să treacă peste durerea pe care i-am pricinuit-o când am plecat. Încă nu poate desprinde bucuria din durere, realitatea dură din visele noastre neîmplinite, atingerea mea nevăzută de atingerea celor din jurul lui. Știu că îi este greu să nu mă vadă zâmbindu-i în fiecare dimineață atunci când deschide ochii, că îmi simte atingerea atât de dureros atunci când întinde mâna după mine și nu întâlnește decât niște curenți de aer care încă poartă parfumul meu.

-Știi că ai un parfum special Maria?

-Îi răspund râzând: My name pui! Să nu-i uiți aroma niciodată dar să nu o cauți în mod special! Ea te va învălui mereu în iubire, tandrețe, frumusețe, căldură, înțelegere! Tu trebuie să continui să trăiești, să cauți o altă iubire, un alt parfum, să ai o viață a ta! O viață prin care a trecut o cometă ce și-a revărsat lumina ei blândă și frumoasă peste tine! Tu să-i păstrezi ca suvenir doar strălucirea ei trecătoare!”

Dacă știu că ar reuși să treacă peste toate trăirile noastre și citește ceea ce scriu, aș continua...