LeiMar (21)

A fost una din lungile mele tăceri. Am ascultat poveștile îngerilor, am luat lecții de zbor, am admirat natura de la înălțimea locurilor în care locuiesc acum, am încercat să-mi uit tristețile zâmbind tuturor. Să nu vă închipuiți că am afișat pe față permanent un zâmbet tâmp și inexpresiv. Deloc. Dincolo de tăcere, pe chipul meu se puteau citi toate stările prin care treceam: bucurie, tristețe, uimire, dor, iubire, melancolie, încântare. Nu vreau să le iau pe rând și să vi le explic, v-aș plictisi! Ați crede că ”bat câmpii cu grație” și nu e cazul. Probabil că îmi lipsește grația. Lăsând gluma la o parte, ”să trecem la treabă!”(ar spune un clasic în viață). Am admirat frumusețea toamnei, am ”cules-o” și o voi picta în cuvinte împărțind-o cu voi.

Anotimpul în care a înflorit iubirea noastră în ciuda faptului că natura își schimbă straiele vesele și viu colorate ale verii cu celelalte mai triste, cu o paletă de culori mai estompată și mult diversificată: galbenul blând al soarelui se împletește cu albastrul cerului în zilele senine și plumburiul lui în zilele ploioase; frunzele copacilor sunt într-o zi verzi, într-alta verde-gălbui, galbene, maron-uscățiv, cad și se așează dezordonat în covoare țesute de vântul alert și morocănos; câmpurile se golesc de rodul verii umplând hambarele; păsările călătoare formează șirul indian perfect ordonat (le-am observat îndelung, nu iese nimeni din stol, păstrează distanța de parcă ar respecta reguli nescrise de zbor) și se îndreaptă spre țări calde, primitoare, fără ierni reci și geroase; școlile s-au umplut iar de glasuri vesele de copii dornici să deslușească tainele cunoașterii; copacii își scutură ramurile de frunzele îmbătrânite, rămânând goi și triști; marea devine agitată scuturându-și pletele fluide, declanșând furtuni cu valuri uriașe, plângând de dorul verii plecate prea devreme. E superbă toamna privită de sus! Dacă aș fi știut să pictez aș fi făcut niște tablouri pe cinste. Aș fi împletit cuvintele în culori, aș fi dat viață pânzei transferându-i trăirile mele. Probabil că aș fi reușit, așa cum a făcut-o pictorul din ”Se lasă noaptea” a lui Rudyard Kipling. Vă recomand s-o citiți, e o carte minunată.

Privind totul de sus mi-am amintit de zilele când mă plimbam cu Alint prin parc, ținându-ne de mână, bucurându-ne copilărește, observând expresiile toamnei pe fața naturii.

-Ce ochi frumoși ai Maria! Sunt verzi, cu nuanțe de albastru, gălbui. Ochi de felină drăgăstoasă, languroasă, iubitoare.

-Aliint! Vrei să faci cunoștință cu ghearele felinei? îl întrebam eu râzând. Plimbările noastre erau ca o joacă permanentă, o bucurie imensă și poftă de viață extraordinară. Eram ca doi vulcani în stare latentă, cu erupții de încântare, iubire, frumusețe, tandrețe. Provocam cutremure încântătoare în ochii celor care ne priveau.

Într-una din plimbările noastre am văzut în vitrina unui magazin o rochie superbă din mătase verde. Am admirat-o îndelung, am închis ochii și mă vedeam îmbrăcată cu ea, era o chimie între noi două. Am primit-o printr-un curier, într-o duminică de iarnă, însoțită de un bilet:

”Maria, ți-am pregătit o surpriză! Te rog, îmbracă rochița și așteaptă-mă! La ora 15,00 voi veni să te iau.

                                                           Alin”

M-am îmbrăcat, nu înainte de a-mi mângâia fața cu rochița, ca pe ceva drag, mi-am prins părul ( bineînțeles că au rămas câteva șuvițe rebele, părul meu își arăta personalitatea) și la ora indicată în bilet, soneria anunța venirea lui Alint. Era atât de frumos, îmbrăcat la costum și cravată, ceremonios, cu un trandafir alb la butonieră și cu un altul în mână.

-Ești frumoasă pui! mi-a spus și mi-a așezat delicat trandafirul în păr. Acum ești superbă! Să plecăm, ne așteaptă surpriza!

Oricât de mult aș fi încercat să aflu unde mergem, buzele lui erau pecetluite. Păstrau secretul. Ochii mei au recunoscut drumul care ducea spre casa mamei Lei, casă ce-mi rămăsese mie. În curtea ei răsărise un cort în interiorul căruia nu putea să pătrundă nici o privire curioasă.

-Stai să te ajut cu haina! Închide ochii și lasă-te condusă!

L-am urmat ascultătoare, păstrând ochii închiși, fără să trișez.

-Poți să deschizi ochii iubire!

Am deschis ochii și, dintr-o dată, eram în grădina lui buni, reconstituită până în cel mai mic detaliu. O singură ”piesă” era nouă: un balansoar sub formă de semilună, simbolul iubirii noastre(declarasem luna nouă ocrotitoarea noastră). Se auzea un vals ce chema sufletele să se lase purtate pe aripile lui.

-Hai să dansăm Maria!

Brațele lui vânjoase mi-au cuprins mijlocul și m-au purtat prin grădina lui buni, cu parfum de trandafiri și iasomie, cu stele strălucitoare agățate pe cerul nopții. L-am simțit tremurând când m-a întrebat cu vocea gâtuită de emoție:

-Maria, vrei să fii soția mea?

-Da iubire! Este tot ceea ce mi-am dorit de la viață!

Ținea în mână un inel pe care mi l-a pus pe deget și apoi l-am auzit strigând cu emoție:

-A spus ”daaa”!

Imediat au apărut buni, David și Alex însoțiți de preotul de la biserica unde mergeam în fiecare duminică. L-am întrebat cu privirea unde sunt părinții lui, a mișcat capul a resemnare și a spus:

-Să ne bucurăm de logodna noastră pui!

Preotul a început să oficieze slujba: ” Se logodește roaba lui Dumnezeu Leila Maria cu robul lui Dumnezeu Alin în numele...”

Totul era atât de frumos, mi se părea un vis. Slujba a fost minunată, ne-au felicitat cu toții și, după ce s-au retras, am rămas doar noi doi legănându-ne îmbrățișați pe balansoarul iubirii. Eram logodiți în fața lui Dumnezeu și asta îmi dădea o stare inexplicabilă de împlinire.