LeiMar (1)

Știți povestea aceea cu „un ochi râde iar celălalt plânge”? Un ochi îmi plânge când mă gândesc la Alin, soțul meu, pe care l-am lăsat cu ochii scăldați în lacrimi și cu inima frântă de durere și la frățiorii mei David și Alex, pe care i-am crescut de mici ca pe copiii mei. Un ochi râde când îmi privesc părinții, rămași tineri și frumoși, cu aripile lor îngerești întinse deasupra mea, ca o mângâiere delicată plină de căldură și iubire. Mi-au lipsit atât de mult în ultimii nouă ani, nici nu vă puteți închipui! Au plecat într-o zi de primăvară timpurie, în anul în care eu împlineam vârsta majoratului. Tata îmi promisese o petrecere pe care mi-o descria în mii de culori. Eu îl ascultam fascinată și abia așteptam ziua aceea care se anunța atât de frumoasă. Mi-a promis că vom dansa împreună valsul de început. Știți cât era de important pentru mine ca eu să mă las purtată în ritm de vals de brațele lui puternice? Toți invitații să se uite la noi uimiți și eu să urmăresc ochii lui verzi poposind cu privirea asupra mea și căpătând o strălucire aparte în care se amestecau, deopotrivă, dragostea și mândria lui părintească? Mi-am dorit petrecerea aceasta și mi-am imaginat-o în fiecare zi! Dar e o vorbă care nu se dezminte aproape niciodată: cu cât îți dorești mai mult ca ceva să ți se întâmple, cu atât mai mult exista probabilitatea ca acel ceva să nu-l poți materializa niciodată! Așa a fost și petrecerea mea: a rămas doar un vis frumos!

Am uitat să vă spun că eu sunt foarte încăpățânată și, când îmi doresc ceva, nu am liniște până când nu-mi văd dorința împlinită. Luați-o ca pe o toană de copil alintat sau ca pe o trăsătură de caracter! Credeți că aș fi renunțat la valsul meu? Niciodată! Vă vine să credeți ce am făcut? E adevărat, trebuie să ai și o doză de nebunie în tine ca să faci asta! Și, recunosc, dispun de ea! După ce am aflat că sunt bolnavă, am încercat totul, chiar și un transplant medular și, într-o zi, am înțeles că nu se mai poate face nimic pentru a amâna momentul când mâinile mele se vor transforma în aripi de înger. Atunci i-am spus lui Alint ( întotdeauna i-am spus așa, firea mea jucăușă e de vină!) că voi părăsi lumea în pași de vals. Voi începe dansul în brațele lui și îl voi sfârși ocrotită de aripile tatei! Știam ziua în care se va întâmpla totul, chiar și ora! Planificasem tot! O să spuneți că nu se poate, nu aveam de unde să știu, e de domeniul fantasticului sau al paranormalului. Ei bine! Nu-mi pasă! Puteți crede ce vreți, eu vă spun doar cum a fost! Mi-am îmbrăcat rochița mea albă cu broderie foarte delicată pe umeri, rochiță pe care mi-a dăruit-o Alint în ziua în care ne-am căsătorit. Mi-am luat rămas bun de la buni, draga de ea, lacrimile îi curgeau din ochi fără încetare! Am rugat-o să aibă grijă de băieți (așa le spun eu frățiorilor mei) și să nu plângă! De parcă aș fi putut eu să-i opresc lacrimile izvorâte dintr-o durere fără margini! S-a dovedit că aveam putere de convingere! Buni și-a șters lacrimile și mi-a zâmbit. Un zâmbet atât de sfios și trist încât chiar și acum, când îmi amintesc de el, o lacrimă fierbinte se scurge din ochii mei. Mi-am îmbrățișat, pe rând, cei doi frățiori, i-am ținut strâns la piept pentru ultima dată, luând cu mine căldura și dragostea lor. În anii aceștia, cât am avut grijă de ei, am ajuns să-i simt de parcă eu aș fi fost mama lor și nu sora! Cel mai greu a fost să-mi iau rămas bun de la Alint! Nu știu dacă s-au inventat pe lume destule cuvinte care să exprime ceea ce ne-a legat pe noi doi! O iubire ca a noastră se naște o dată la...nu știu!...o mulțime de ani! În ziua aceea i-am spus:

-Alint, ascultă-mă, te rog, fără să mă întrerupi, da? Să nu mă cauți în nici o femeie, dragul meu, pentru că nu vei fi fericit niciodată și eu nu vreau! Tu trebuie să fii fericit! Îmi datorezi asta, înțelegi? Închide-mă într-o cămăruță de suflet și pune un lăcățel gros la ușă! Păstrează-mă acolo până în ziua când ne vom reîntâlni, peste o clipă de eternitate! Eu te voi aștepta, te voi privi cât de bine arăți cu părul nins și voi asculta toate poveștile pe care mi le vei spune despre copiii și nepoții tăi! Pentru  că îmi vei spune tot, nu?

Îmi vei povesti toate năzbâtiile lor, cum s-a născut fiecare zâmbet pe fața lor, cum a dispărut fiecare lacrimă din ochii lor! Te aștept iubire cu multe povești! Se aud acordurile valsului ceresc, Alint! A sosit vremea, ia-mă în brațe, te rog! Să dansăm împreună ultimul vals! Mai ții minte cum a apărut dragostea noastră? Dansam pentru tata și, când privirile noastre s-au întâlnit, dansul meu a fost doar pentru tine, Alint-ul meu! Acum voi începe dansul cu tine și îl voi termina cu tata!

L-am sărutat pentru ultima dată, un sărut dureros de lung, de pasional! Mi-am pus în el toate trăirile, toate sentimentele, toate visele, toată iubirea! Și da! Pentru prima și ultima dată în viața mea, am fost egoistă! Am vrut să iau tot cu mine! Privirea lui plină de dragoste și dor, ochii lui înlăcrimați, gura lui strivită de sărutul meu, brațele lui vânjoase, trupul lui! Am vrut tot și...n-am luat decât amintirile mele! Am plecat zâmbind! Brațele tatei, care deveniseră de mult timp aripi, mă ocroteau părintește! Și eu dansam fericită dar cu ochii înecați în lacrimi!