LeiMar (6)

N-o să vă plictisesc acum povestindu-vă fiecare zi din viața mea de copil alintat. Venirea pe lume a frățiorului meu David și, după alți trei ani, a lui Alex, au adus multă bucurie în casa noastră. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată geloasă pe atenția pe care le-o acorda mama pentru că ea știa să mă atragă și pe mine, ca într-o joacă, în creșterea lor. Îmi spunea că ei vor să-mi audă poveștile și eu abia așteptam să inventez diverse situații pe care le spuneam cu titlul de povești. Le ofeream un adevărat spectacol și ei mă priveau atenți și-mi zâmbeau atât de frumos! Nu aveai cum să nu-ți placă și să nu-ți dorești să le mai spui și altele! Mergeam foarte des la mama Lei, devenisem elevă, învățasem să scriu și să citesc și petreceam multe ore făcând asta. Încet, încet, uitasem de păpuși și îmi creasem o lume doar a mea, o lume în care visam, o lume în care coborau eroii din cărțile pe care le citeam și deveneau prietenii mei sau eu însămi trăiam aventurile lor. O lume în care eu eram prințesa iar prințul se lăsa așteptat. Nu știam, la vremea aceea, că prințul meu nu va veni călare pe un cal alb! Nu știam că prințul meu era băiatul care mă însoțea în fiecare dimineață, în drumul meu spre școală, ținându-mă de mână!

Când aveam șaisprezece ani mi-a venit o idee pe care vroiam să o pun în practică oricât de mult ar fi trebuit să muncesc pentru asta. Vroiam să-i fac o surpriză tatei și, de ziua lui onomastică, când ne reuneam cu toții, eu să dansez pentru el. Și nu orice dans! Eu vroiam un belly dance executat profesionist! Pentru asta m-am rugat zile întregi de mama Lei care-mi spunea:

-Nu e o joacă, kîz! Va trebui să asculți multă muzică și să exersezi multe ore! Trupul tău trebuie să se miște armonios, în ritmul muzicii, s-o simtă, să cheme, să alunge și iar să cheme! Nu poate oricine să facă asta! Gândește-te bine! Știi cât sunt de exigentă! Nu voi accepta abateri de la ceea ce-ți voi cere să faci! Întâi de toate, îți voi da să asculți muzică, multă muzică! S-o asculți cu sufletul, nu doar în căști, pentru că va veni vremea când va trebui să dansezi fără s-o mai asculți!

-Mama Lei, îmi doresc să fac asta și știi că pot să o fac, nu-i așa?

-Bine, kîz! Așa să fie! Uite, ascultă muzica și spune-mi ce-ai înțeles!

Au început orele de studiu și, nu doar o dată, am fost tentată să renunț. Mama Lei, ca profesoară, era...wow!...atât de exigentă! N-o mai recunoșteam! Dar și eu eram încăpățânată! Așa că, sper că v-ați format o imagine, eram ca două tabere adverse, fiecare cu îndârjirea și motivația ei, dar într-un final, amândouă ne doream ca cea mai dragă ființă să aibă o surpriză foarte plăcută! Am muncit amândouă toată vara, trupul meu învăța cu greu secretele acestui dans. Asta până în ziua în care am înțeles că trebuie să fie o armonie deplină, un tot unitar format din trup, suflet, inimă, muzică, natură, costumul pe care îl îmbrăcam în timpul dansului. Din ziua aceea totul a fost mult mai ușor și fața mamei Lei devenise zâmbitoare. Era mulțumită de ceea ce vedea. N-am renunțat la repetiții până în ziua când era petrecerea.

Erau toți în sufragerie: mama, tata, bunicul și bunica, frățiorii mei, Alint (care devenise „de-al casei”). Mama Lei a creat o ambianță orientală. Adusese multe perne cu ea, le-a așezat în cerc și le-a cerut tuturor să se așeze pe ele, lăsând, în mijloc, loc pentru dansul meu. Adusese și niște lămpi care împrăștiau o lumină difuză, misterioasă, făcuse anunțul și dăduse drumul la muzică. Când muzica își revărsa acordurile în cameră, am apărut eu îmbrăcată într-un costum de cadână de culoarea smaraldului.

(Amintirile care au năvălit în mintea mea m-au făcut să-mi fie dor! Un dor nebun de Alint! Un dor ce mă face să zbor până la el, să-i mângâi fața cu penele mele de înger! Dar n-am învățat să zbor și nici nu-mi este permis! Continuăm povestea în altă zi! Acum mi-e dor! Dor de Alint-ul meu! Și atât!)